Vreau o zi mondială. Vreau… nu mă, nu vreau o zi mondială a mea, n-am nevoie şi nici nu o să am. O zi mondială a “Recunoaştenii” sau ceva de genul ăsta căci acum nu ştiu cum să-i zic mai exact. Despre ce e vorba? Păi, să fie o zi în care oamenii să recunoască. Să recunoască că mint, că distrug fără să construiască, că critică fără să înţeleagă, că nu ştiu să simtă, că nu ştiu să se bucure la lucruri simple, că nu citesc ci doar mimeaza cititul, că o ard cu pace dar toţi vor razboi, că se uita la televizor fiind intoxicati de media, şi ar mai fi…

Ce vreme, dar mai ales ce vremuri! Vremuri de derută şi schimbări rapide, în care toate valorile par să se fi întors cu capun jos. Ieri, la un curs, i-am întrebat pe studenţii mei dacă ştiu numele vreunui scriitor român cu vârsta sub treizeci de ani. Văzând că se lasă tăcerea, am coborât ştacheta: spuneţi-mi un scriitor sub patruzeci de ani. Nimic. Măcar unul sub cincizeci de ani! Incredibil: studenţi de la filologie, din ultimul an, nu cunoşteau măcar un nume de scriitor român sub cincizeci de ani! Şi vă asigur că nu e vorba de nişte loaze, ci de copii buni, dornici să înveţe.

Numai că lumea lor nu mai seamănă cu lumea noastră. Civilizaţia cărţii se scufundă sub ochii noştri, tragic ca o mare corabie care-a lovit un recif. Televiziunea, computerul cu posibilităţile lui multimedia şi virtuale, iPodul şi iPhone-ul au erodat şi ruinat în ultimul timp lumea bibliotecilor, atât de greu şi migălos construită de zeci de generaţii încoace, de când există scrierea.

(Mircea Cărtărescu)

Bineînţeles că acum o să săra toţi trolli zicând că nu-i adevărat, că ei citesc, că X şi că Y şi că adevărata cultură chiar există şi câte şi mai câte. Vă zic eu: citatul de mai sus emană cel mai pur adevăr! Nu mai există aşa ceva. Locul bibliotecilor şi al chestiilor culturale a fost luat de altele. V-am mai zis eu cum e şi cu unii oameni şi Lecturi Urbane. Un eveniment foarte ok, era oarecum nevoie de el, dar hai să nu ne limităm la câteva pagini citite acolo. Dacă ai participat şi te-ai dat cititor, păi du-te acasă şi continuă cartea. Nu o laşi să se pună praful pe ea, în raft, până la următoarea ediţie de lecturi urbane.

Toţi ăia de sus îşi doresc nişte generaţii cât mai idioate şi mai îndobitocite. Oare chiar nu realizăm asta, sau dacă realizăm, de ce nu facem nimic? E simplu: cu cât masele sunt mai idioate, cu atât le manipulezi mai uşor. Chestia asta e simplă şi a fost înţeleasă de mulţi iar acum este pusă în practică.

Dacă nu realizăm că educaţia este primul loc în care trebuie să investim suntem morţi. Pentru că prezentul e greu de schimbat. Nu în ultimul rând, educaţia atrage după sine mentalitatea. Iar educaţia înseamnă mai mult decât asumarea unor cursuri şi absolvirea unei şcoli.

(Tudor Chirilă)

Mulţi proşti au înţeles chestia asta şi impasul prin care trece Educaţia din România aşa că au ales să-şi trimia copiii, undeva în străinătate, să primească o educaţie aleasă:

• Mihnea Năstase învaţă la o şcoală din Elveţia, iar Andrei Năstase (fiul cel mare al lui Adrian Năstase) frecventează cursurile Universităţii Bocconi, din Milano. Costurile pe un an la universitatea milaneză sunt de 50.000 euro.
• Diana şi Andrei Videanu, copii lui Adrian Videanu, învaţă într-o şcoală din Elveţia, colegiul Le Rosey, aflat la 30 de km de Geneva. Costurile pentru un an de studiu se ridică la 58.000 de euro pentru fiecare elev.
• Fiul lui Theodor Stolojan a absolvit Universitatea Cambridge.
• Fiica fostului premier Victor Ciorbea a ales să studieze la Harvard, după ce a făcut liceul în statul american Massachusetts.
• Cele trei fete ale lui George Becali, Theodora, Alexandra şi Cristina urmează atât cursurile Şcolii Americane din Bucureşti, dar şi meditaţiile pe care aceia le oferă, iar tatăl lor plăteşte 60.000 de euro în fiecare an pentru aceste cursuri şi meditaţii.

Sunt doar nişte exemple, nume şi sume, că să vă faceţi o părere şi să vă daţi seama de importanţa educaţiei. E drept că noi nu avem atâţia bani de aruncat pe educaţie, dar hai să nu ne minţim singuri, ok? Dacă am fi învăţat tot ce ne era predat la şcoală, ştiam foarte multe. Nu cred că nu am învăţat engleză şi/sau franceză – germană la perfecţie pentru că nu a plătit mama 60.000 de euro pentru acele ore. Nu realizăm ce se întâmplă în jurul nostru, iar dacă realizăm, nu luăm atitudine şi nu ne impunem să ne schimbăm. Asta e cel mai trist: ştim ce trebuie făcut, dar nu facem!