…deşi nu mai avea numărul ei notat în telefon l-a recunoscut imediat, după cifre. Nu trebuia să apară numele ei, ştia exact cine îl suna. Se gândea ce să facă: să-i răspundă, să nu-i răspundă?

A decis să nu-i răspundă. Nici nu mai avea de ce. Orice legătură dintre ei s-a rupt odată cu plecarea ei. El şi-a dorit o a doua şansă dar nu a avut-o. Acum nu mai aveau ce să-şi zică. Absolut nimic! După acest mic episod şi-a cerut scuze încă o dată faţă de Sofia şi a dat să plece. Atunci, ea l-a oprit să-l mai privească o dată şi poate… De fapt, nici el nu vroia să se termine totul aşa. A simţit ceva foarte adânc în piept atunci când i-a întâlnit privirea în momentul în care a ajutat-o să se ridice. Părea că e un porumbel în pieptul lui ce se zbătea şi dădea continuu din aripi încercând să-şi ia zborul, să se elibereze de acea colivie care-l ţinea prizonier. Simţea cum fiecare părticică a corpului îi revenea la viaţă, cum renăştea, iar sângele îi era pompat cu o mai mare putere în vene.

Aceleaşi sentimente le avea şi ea şi simţea că ceva îi leagă profund. După câteva schimburi de priviri el a îndrăznit şi a întrebat-o dacă nu cumva vrea să meargă în parc, să stea pe o bancă, să se plimbe, să discute sau… să meargă undeva la o terasă. Din privirile ei a înţeles că îşi doreşte să meargă în parc, în natură, să profite de firele blânde de soare ce făceau ca acea zi de toamnă să fie splendidă. Deşi frunzele se aşternuseră într-un număr imens, de ajuns pentru a forma un fel de covor regal, când soarele se arăta precum în acea zi, acestea parcă prindeau viaţă şi începeau să se joace în armonie.