Lăsa-ţi vacanţele în Ibitza că nu-şi au rostul. Nu înţeleg de ce oamenii au tendinţa să fie proşti, la modă, plecând în X ţări doar pentru a arăta că ei au fost acolo iar restu sunt nişte fraieri pentru că nu au fost sau nu şi-au permis. Nu înţeleg de ce-ţi doreşti să mergi în Ibitza sau oricare insulă d-asta, exceptând Barbados . Insulele pe care pleacă ăştia sunt doar o parte a problemei, sunt multe alte ţări în care populaţia României pleacă doar pentru că… nimic. Nu înţeleg de ce nu aleg să meargă într-o ţară sau oraş în care să aibă ce vizita. Dacă ai fost la Paris şi ai vizitat doar Louvru şi Eiffel că le-ai văzut tu pe carcasa aia neagră… e grav. Sunt multe alte locuri pe care le poţi vizita şi despre care poţi învăţa iar mai târziu cu siguranţă îţi vor folosi.

Revenind la ideea cu care am pornit în acest articol, vreau să vă prezint câteva rânduri despre o construcţie din Bucureşti. Unii dintre voi poate o ştiu, alţii vor afla de ea. Eu am descoperit-o acum un an şi ceva şi pur şi simplu m-a fermecat. De ce? Pentru că-mi plac licorile astea două, pentru că-mi plac cafenelele şi pentru că trecutul acestei capodopere este magnific. Este vorba despre…

Casa Capşa

Clădirea ce avea să devină “Casa Capşa”, situată în centrul Bucureştiului, se află pe calea Victoriei la intersecţia cu strada Edgar Quinet. Aceasta a fost construită în 1852 de către vornicul Slătineanu şi va purta numele de Casa Slătineanu până în anul 1874, dată la care intră în posesia membrilor familiei Capşa, care vor face istorie, aducând locului apreciere şi faimă europeană.
Istoria Casei Capşa e unită cu destinul unei familii de macedo-romani, urmaşi ai cojocarului Dumitru Capşa. Sosirea lui pe meleagurile noastre a fost legată de unul din cele mai dramatice episoade ale istoriei balcanice: distrugerea din temelii a oraşului Moscopole, splendida capitală a aromânilor, rasă de pe faţa pământului, în 1788, de artileria otomană. Acesta a avut patru băieţi, din care doar mezinul, Constantin a preluat meseria tatălui, devenind un adevărat artist. Numele a patru dintre cei 12 copii ai acestuia,:Vasile, Anton, Constantin şi Grigore se leagă de înfiinţarea Casei Capşa, la mijlocul sec.XIX.

Când Vasile şi-a început ucenicia la cofetarul Alexandru Elefterescu, nimeni nu bănuia succesul de mai târziu. Dornic să-şi înceapă propia afacere după patru ani de ucenicie, îi cere ajutorul fratelui său şi astfel ia naştere, la 6 iulie 1852, cofetăria “La doi fraţi, Anton şi Vasile Capşa”. La început, bunătăţile erau aduse din străinătate; ceva mai târziu, Casa Capşa a început să califice şi cofetari români, negustori pricepuţi, iar cei doi fraţi au înteles că şi ambalajul vinde marfa, şi ocupându-se de acest aspect, au creat o nouă modă.

Pe la 1869 la “cârma” ei se aflau Constantin şi Grigore Capşa. Grigore este cel care va aduce renumele casei, după ce, trimis să învete meseria în Franţa, la renumita casă “Boissier”. Grigore a fost atât de bun, încât a fost singurul străin căruia i s-a îngăduit să participe la Expoziţia din Paris, unde i-a prezentat câteva din dulcile sale împărătesei Eugenia, care a fost foarte impresionată. La întoarcerea elevului în ţară, afacerea a continuat sub numele “La doi fraţi, Constantin şi Grigore Capşa”. In 1876, Constantin s-a retras din afacere, care va fi condusă doar de Grigore.

In 1886, Casa Capşa s-a extins: un hotel şi “Salonul de consumaţie”, care va deveni celebra Cafenea Capşa. În anii de glorie ai Cafenelei Capşa, toti cei care însemnau ceva în viaţa culturală a Bucureştiului treceau pe acolo. Pentru a aminti doar câteva nume ale clienţilor constanţi: Dan Barbilian (Ion Barbu), criticul Şerban Cioculescu, poetul Vlaicu Barna, scriitorii Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Corneliu Moldovan, Tudor Arghezi, Ionel Teodoreanu; Ion Minulescu era un exponent de bază al atmosferei din cafeneaua devenită “a scriitorilor şi artiştilor” dar şi a protipendadei politice, diplomaţilor străini  sau altor personalităţi care ne vizitau ţara şi nu ratau acest loc renumit.

• În 1873, i s-a acordat “Marea medalie” a Expoziţiei de la Viena
• în 1881, a primit “Medalia de Aur” a Expoziţiei de la Bucureşti
• iar în 1889, “Marea Medalie de aur” a “Expoziţiei Universale”

Perioada comunistă a afectat acest simbol deoarece nemultumiţi de amintirea fastului burghezo-moşieresc invocat chiar şi de numele localului, comuniştii au înlocuit gloriosul nume cu proletarul “Bucureşti. Braserie şi Restaurant”. După 1990, vechiul nume i-a fost redat, odată cu restaurarea localului. Hotelul a fost renovat redeschizându-se în 2003.  Decorurile au fost refăcute conform fotografiilor de epocă, localul reluându-şi locul meritat între destinaţiile selecte ale Bucureştiului. Dar ceea ce nimeni nu a reuşit încă să-i redea acestui local este “spiritul Capşei” - dispărut odată cu generaţia de aur a literaturii române – ceea ce  l-a făcut pe Paul Morand (ambasadorul Franţei în România între anii 1943-1944) să afirme: “Capşa este inima oraşului, topografic şi moral. (…) Capşa este timpanul acestei mari urechi care sunt Bucureştii”

* Poetul Virgil Carianopol afirma: “Ca sa devii scriitor, trebuia sa obţii botezul Capşei, care, fară nici o firmă literară, era totuşi radacţia redacţiilor, nodul gordian al trecerii spre nemurire.”
* Tudor Arghezi numea Capşa: “Singurul local intelectual de pe Calea Victoriei.”

(documentare: romaniaexplorer, imagini)