Era în casă, la părinţii ei, cu o ceaşcă de ceai verde în mână şi aşezată comod în fotoliul ei preferat. Privea pe geam, tristă, cu o lacrimă ce-i înflorea în colţul ochiului precum florile ce apar în luna aprilie la primele zâmbete ale soarelui mai puternice. Auzea atent cum creştea iarba, cum moleculele de ciment se desprindeau din pereţii acelor blocuri ce stăteau drepţi în faţa ei, cum culorile maşinilor deveneau mai închise de la atâtea drame suferite. De ce acum putea să fie atât de atentă şi de receptivă la toate ce o înconjoară, iar până acum nici nu le băga în seamă?

Se gândea clar să schimbe ceva la ea, dar mai ales la viaţa ei. În primul rând nu-şi putea da seama cum a fost aşa de naivă şi-şi tot amintea momentul în care s-a urcat în maşina acelui necunoscut. Îşi va reproşa asta toată viaţa. Nimic din ce a fost până în acest moment nu va mai fi la fel cu ceea ce urmează.