Stai întins în pat şi îţi freci ochii cu ambele mâini în încercarea ta disperată de a-ţi şterge ce ai scrijelit pe retină, însă fără folos şi te opreşti doar când intervine durerea pe care nu o poţi suporta. Te simţi abandonat, trist şi singur, dar în acelaşi timp aglomerat pe interior, şi-ţi aduci aminte de toate lucrurile care te înconjoară. Cât de mare este lumea, acum, când eşti atât de mic…

Soare în octombrie, şi aici, şi probabil şi acolo la el. Oare el ce face? E singur, în partea de nord a oraşului, stând cu o carte în mână pe vreo canapea din umila lui locuinţă, studiindu-l pe Verlaine sau vânzând heroină pe la colţul vreunui bar sau bloc.

Eşti letargic, dar te trezeşti că cineva îţi bate în uşa camerei, te duci, verifici şi constaţi că nu e nimeni acolo. Revii la starea pe care o aveai înainte de episodul ăsta şi îţi dai seama că eşti extrem de mic şi îţi e frică de orice te înconjoară. Nu îţi este frică de Dumnezeu, sau de lipsa lui Dumnezeu din tine, ci de faptul că niciodată n-ai să ajungi ca el, că niciodată nu vei atinge acel nivel, iar cel mai frică îţi este de faptul că probabil niciodată nu vei ajunge ceea ce ai visat şi ţi-ai dorit să ajungi.

Tu m-ai învăţat nespus de multe. Ce sunt visele, şi de ce ar trebui ca ele să fie complicate, ce e bun cu adevărat şi că omul e singurul rău prezent aici. Probabil voi urma calea ta, iar primul pas e să răspândesc tot ceea ce ai făcut, urmând să citesc mult, să călătoresc mult, să cunosc oameni, să-i las să vorbească şi să încerc să înţeleg ce spun. Doar atunci voi simţi că am făcut ceea ce-mi doream să fac.