am plecat de la sediu pe la şase. aşa a început totul. vorbisem cu nebunul la telefon, trebuia să-şi vadă de câţiva clienţi până spre seară, apoi, în jur de nouă, să ne-ntâlnim. aveam emoţii.
dacă are marfa la el, i-o trag. chiar zilele-astea. şi mă rugam să se intâmple aşa, trebuie să recunosc.
vroiam să termin cât mai repede, fără prea multe complicaţii. altfel urma să mai amân toată treaba câteva săptămâni.
oricât ar fi meritat, nu mai puteam răbda atât. zece ani pierduţi, în care am făcut pe sluga din departament în departament şi-acum… la narcotice… era şansa mea, ce dracului? orice secundă în plus ar fi însemnat o zi de sevraj. bine, ce puii mei ştiam eu despre sevraj atunci? nu de parcă ar conta, mă amuză doar naivitatea cu care îmi începusem ziua.
aveam totul pregătit, ştii? până la cel mai mic detaliu: microfoanele, dosarul, mandatul de arest pentru a doua zi de la Ştefan, prietenul meu, procuror, singurul căruia-i spusesem în mare de plan, singurul în care aveam încredere şi care mă putea ajuta cu adevărat. nu ştiu dacă înţelegea cât de important era să-mi iasă lucrurile aşa cum vroiam, dar oricum, în situaţii de genul ăsta, nu mai e vorba nici de înţelegere, nici de încredere, singurul lucru care contează de fapt e prietenia. şi nu orice fel de prietenie, amice, mă refer la cea dintre doi oameni care sunt în stare să meargă în iad unul după celălalt, fără să ştie dacă se vor mai întoarce vreodată. sună al naibii de pompos poate, e vorba doar de cuvinte şi de ce înseamnă ele pentru tine.
Ştefan mi-era ca un frate. cel pe care nu l-am avut niciodată, dar pe care l-am câştigat. orice lucru pentru care râvneşti şi lupţi înseamnă mai mult decât ceea ce ţi se oferă întâmplător, chiar înainte să ţi-l doreşti. mă bucur chiar că nu am fost rude, prieteni de familie de mici sau ceva de genul ăsta. noi ne-am ales sau poate am simţit de la bun început cât de utili ne suntem unul altuia sau cât de utili ne putem fi. asta e baza tuturor relaţiilor umane până la urmă. de asta ne atragem, pentru că ne completăm, pentru că ne rezolvăm problemele sau le dezbatem sau ne satisfacem nişte nevoi, fie şi de ordin social.
şi cine naiba ar fi ghicit acum douăzeci şi ceva de ani, când am chiulit să jucăm primul nostru meci de biliard la un bar de lângă liceu, că peste atâta timp eu voi fi poliţistul care va avea nevoie de mandatul său pentru a mă salva din rutina deplorabilă în care ajunsesem? fuck dead, vorba lu’ fi-mea.
mă tot gândeam că lucrurile-astea nu se întâmplă aşa, pur şi simplu, oricât am crede asta. coincidenţele nu sunt rezultate din haos, chiar dacă totul, în general, pare un nonsens. este ceva ce nu ţine de mizeria umană corporatistă, occidentală, este cu mult deasupra lor şi a puterii de înţelegere raţionale. ce am priceput eu din povestea mea este că trebuie să priveşti lucrurile de la originile lor, de la fundamente, să le vezi pure, dar nu vreau să încep cu sfârşitul, oricât m-ar tenta să înşir doar nişte idei filosofice care numai pentru mine şi foarte puţini oameni ar avea o noimă.
P.S. Acest text face parte din romanul “Dilăr pentru o zi” (fostul MDMA 16) pe care Andrei Ruse urmează să îl lanseze undeva în primăvara lui 2011. Toate drepturile rezervate, iar orice preluare a textului parţial sau integral se va face doar cu acordul expres al autorului şi cu precizarea sursei.
