eram în departament la antidrog de aproape două luni, am nimerit odată cu schimbările mari de nume, automat şi de strategie, din poliţia capitalei, din 2009. fie vorba-ntre noi, era ceva putred la mijloc. dar nu mă interesa că urmau alegerile şi că ăsta ar fi fost unul dintre motive sau că era doar ceva de imagine pentru uniunea asta europeană, ideea e că începeau să cadă brusc tot mai multe capete importante ce alimentau străzile sau cluburile sau şcolile… era momentul să intru şi eu in joc, simţeam asta la fel cum unii nebuni cred cu siguranţă că vorbesc cu diavolul sau cu dumnezeu.

la narcotice îşi incep toţi cariera adevărată, aşa se spune. nu credeam asta, sincer să fiu, dar e adevărat că aici se poate şi doar cu puţin bulan şi ceva răbdare. am văzut asta cu ochii mei. şi-ncepea să-mi pară tot mai simplu, având în vedere că pe mine nu mă interesa decât nebunul. restul era oricum o mascaradă.

ce, nu ştiam că drogurile vor ajunge înapoi pe piaţă? sau că le vor lua alţii? poate o să fiu blamat pentru ce spun, dar tâmpit să fii să nu-ţi dai seama că mulţi din departament sunt consumatori şi aşa îşi fac rost de marfă. se-nchid ochii ca lucrurile să meargă. şi lucrurile merg.

dar nu eroismul îl căutam eu în afacerea asta. ce putere aveam eu până la urmă, un nimeni şi un pitic de puţin peste unu şaizeci, să schimb lucrurile? eu vroiam lovitura de imagine… şi promovarea pentru încă un an, hai, doi, în poliţie. şi pensia dup-aia…

pune-te puţin în locul meu. zece ani, da? mai bine chiar de zece… şpăgi mici, când au fost şi alea, din an în paşte, la care m-am căcat de fiecare dată pe mine să nu fie vreun flagrant, vorbe bune, o nevastă pe care-o iubesc ca pe ochii mei din cap, şi-mi dau seama de asta, ironic, de fiecare dată când termin între picioarele alteia, un copil frumos, naiv, care crede că poate schimba lumea zâmbind (chiar, ce-i mai frumos decât asta?), un televizor ok, o canapea ok … de fapt o să-ţi povestesc despre canapea şi de restul mai încolo, când am început să văd lucrurile cu totul altfel. zece ani un nimeni…

am crezut iniţial că buba era salariul. dar mă piş pe ei de bani, oricum după atâţia ani în poliţie nu câştigi chiar un căcat. tocmai nevasta de care vorbeam şi fi-mea erau problemele mea. şi nu ele, ci eu. eu în faţa lor. nici sărac, dar nici bogat. nici trist, dar nici fericit, ci tot timpul ok. toată viaţa mea, bine, dincolo de căcaturile de rigoare pe care le are fiecare, era prea ok şi nimic mai mult. urăsc cuvântul ăsta din toată fiinţa mea, şi altele legate de el, cum ar fi bine, de exemplu.

cum eşti, radule? sunt ok. cum merg treburile? bine … cu sănătatea? binişor … cu-ai tăi? la fel… altceva, ce mai pui la cale? şi-atunci înghiţeam in sec şi-mi simţeam gâtul onduindu-se şi încordându-se ca o râmă, coboram puţin capul, umil, şi răspundeam sec: nimic. mult nimic, şi-n mine multe bubuituri care-mi consumau oxigenul şi aproape mă sufocau.

P.S. Acest text face parte din romanul “Dilăr pentru o zi” (fostul MDMA 16) pe care Andrei Ruse urmează să îl lanseze undeva în primăvara lui 2011. Toate drepturile rezervate, iar orice preluare a textului parţial sau integral se va face doar cu acordul expres al autorului şi cu precizarea sursei.