E greu acum, după atâta timp în care n-am mai scris nişte articole de mari dimensiuni, să o fac la fel de bine ca înainte. Deja am început extrem de prost. Nu pot spune că o făceam bine, însă eu o făceam. Acum nu ştiu dacă pot s-o mai fac.

Ideea este că mă uit în jurul meu şi văd atâta lume tristă şi posomorâtă, când noi ar trebui să trăim fiecare secundă la intensitate maximă. Fiecare din noi ar trebui să avem o viaţă anaerobă, aşa cum îmi place mie să zic, alăturarea de termeni venind de la efortul anaerob (fără aer – proba de 100 de m). Adică mai pe scurt, foarte intens/ă.

Ne putem bucura în fiecare moment şi fiecare clipă din viaţa noastră de câte ceva, însă alegem să nu o facem. Am prea multe exemple de dat, din viaţa mea şi a altora, însă prefer să vă fac pe voi să vă gândiţi la ce vă face fericiţi şi să experimentaţi. Sunt oameni care au probleme grave de sănătate, care ştiu că mai au doar două săptămâni de trăit iar pentru ei nimic nu contează. Nu contează câţi prieteni au, câţi bani au, câte averi, câte maşini, ce a zis Boc, cât mai e tva-ul sau ce a făcut România în meciul de aseară. Pentru ei contează fericirea, contează familia, contează lucrurile simple în care se regăsesc în fiecare zi. Pentru toate clipele fericite, să închinăm o cană de vin fiert cu scorţişoară şi o ţigară pe fundalul piesei Chris Bathgate – Do What’s Easy.