În fiecare an aştept toamna cu aceeaşi mare bucurie, însă îmi dau seama că a trecut multmultmult prea repede pe lângă mine, pe lângă noi. Realizez asta doar când primii fulgi de zăpadă se aştern pe pervazul geamului de la camera mea sau când florile de gheaţă se încăpăţânează să rămână acolo unde sunt, desenate frumos de divinitate. Ajax pentru ferestre n-are niciun efect asupra lor, oricât am freca şi ne-am toci unghiile din dorinţa de a le face să piară.

Şi parcă pe an ce trece pierdem tot mai multe chestii din trecut. Ne maturizăm prea repede, uităm ce trebuia să facem şi ne ocupăm timpul doar cu prostii. Nimic din trecut ce ni se părea magistral nu-şi mai are rostul acum, sau nu ne mai aduce niciun fel de bucurie. Sufletească. Nu trebuie neapărat să mergem în pas săltat pe stradă. Ci să simţim noi că trăim, măcar cinci minute înlănţuite în fiecare zi.

Au căzut primii fulguleţi de nea, oamenii au început să-şi scoată la plimbare paltoanele şi ghetele de iarnă. Am văzut copilaşi cu mănuşi în mâini, dimineaţa spre şcoală. Arătau drăguţ în peisajul acela, alături de alte cuvinte precum frig, polei, medieval. Oraşul a început să-şi schimbe hainele cu ajutorul celor de la primărie şi cu proprietarii de magazine. Au apărut steluţe, brăduţi, zăpadă falsă pe ici-colo şi un brad mărişor în mijlocul oraşului vechi.

Toate acestea anunţă clar că vine sărbătoarea cea mai aşteptată din an. Pentru mine crăciunul nu mai reprezintă acea sărbătoare pe care o sărbătoream acum câţiva ani, plus de asta am eliminat orice fel de implicare religioasă din perioada ce va veni. E doar un prilej de bucurie, de mere coapte, vin fiert cu scorţişoară şi poate practicarea unor sporturi de iarnă, sus în munţi. Finalul meu e ca un vin bun, sau ca şi capetele unora dintre fraţii noştri…