Sunt zile când n-are sens să scot capul din carapace. Şi poate va fi pentru ultima oară când fac asta, însă sunt uluit în acelaşi timp şi nu pot să cred ce văd. Mintea mea refuză să înţeleagă aşa ceva sau poate că pur şi simplu, pe această lume, eu sunt cel care n-a înţeles nimic din ce trebuia înţeles. Aşa e lumea, aşa merge ea şi nimeni nu se supără. Toţi trăiesc ca atare: încercând să repare greşelile făcute, însă ele nu pot fi reparate. Se pare că adevărul aşa este. Degeaba încerc să-l caut. Greşim continuu. Şi eu şi el. Şi nu-i rămâne decât să-şi continue viaţa aşa cum ea, neprogramată, căci el nu… a fost o idee ratată. nu am mai continuat.

S-a deschis în faţa ei. Nu-mi vine să cred nici acum. A fost pentru a-II-a oară când el a reuşit să treacă peste statutul său şi să se apropie de o fiinţă, a reuşit să stoarcă nişte sentimente din fiinţa sa, se acomodase cu ea, îi păsa, se simţea bine cu ea, şi… ea a plecat de lângă el fără niciun motiv. A fost singura persoana cu care s-a simţit bine 100 %. Poate nu va mai fi niciodată aşa, poate nimeni nu va mai vedea în el ce a văzut ea vreodată. Pentru ea, a trecut peste cod, peste principii, peste tot ce gândea până atunci. A rămas cu câteva amintiri. La ce bun?

// închide-te-n tine pe vecie! voi face la fel.