Bat pariu că nu se supără băieţii că le-am împrumutat titlul. Până la urmă, crede-mă, aş putea să-ţi spun foarte multe fără cuvinte, fără să scriu ceva, nici nu te bate gândul. De data asta, o să-l las pe un prieten vechi să-ţi aducă aminte de toate acele imagini imortalizate, de toate acele alei şi ploi. N-am nervi, nu plâng, nu sunt supărat pe tine, e doar aşa… cum se zice la noi la Bucureşti, la sentiment.

Nu ştiu să scriu sau să exprim, toate aceste gânduri ce-mi trec prin minte şi, mă lasă rece, fără răspunsuri. Ştiam că n-o să scap, m-am dat cu capul de pereţii camerei până vecinii mi-au făcut reclamaţii. Am cedat, am renunţat. Degeaba cauţi răspunsuri dintre nori, nu se vor ivi.

Ştiu că există o boală şi mai grea decât cancerul, naufragiat pe-un suflet rătăcit, dar voi acum ce ascultaţi, deschide-ţi ochii la povestea multor cerceşotori  îngropaţi. Motivare produsă din instinct de lumea rea, am închis telefonul.

p.s. // am un vers care mi-a marcat copilăria: viaţa-i un copil, iar noi suntem jucăria!