Îmi place TWILIGHT. Recunosc că, după ce m-am prins că o parte din acţiune se întâmplă într-un liceu, m-am întrebat dacă n-o fi prea mare pentru poveşti cu adolescenţi. Am 33 de ani, iar erorii seriei au… 17 ani? Sau 100 şi ceva, depinde cum numeri. O mulţime de doamne de-o generaţie cu mine m-au asigurat însă că nu suntem niciodată prea mari pentru poveşti frumoase.
De fapt, dacă mă gândesc bine, am trăit cu voluptate fenomenul mai degravă alături de ele decât de cele de-o vârstă cu Bella. La noi în agenţie sunt prima care a citit cartea, deşi sunt înconjurată de colege de 20 de ani, mult mai aproape de “target”. Am auzit de Twilight de la sora mea, care are 35 de ani. Am citit sincron toată seria cu prietena mea Dana, care are 37. Despre film am împărtăşit impresii cu Elena, care a trecut de 40 de ani şi a citit cartea la sfatul Adrianei, care are în jur de 35. Acum toate aşteptăm cu nerăbdare lansarea New Moon din noiembrie.
Gabriela Lungu (#DoR)
De mult timp nu m-am mai uitat la un film, un film în adevăratul sens al cuvântului. De câteva luni, poate chiar un an şi ceva nu mă mai uit la filme. La început serialele mi se păreau idioate, acum, mă uit doar la seriale. Azi mi-am zis să mai încerc totuşi să mă uit la un film, căci nu am mai făcut-o de ceva vreme. Am ales să mă uit la The Dreamers, Visătorii în limba română sau Les Innocents în franceză.
Filmul regizat de Bertolucci ecranizează povestea unui roman scris de Gilbert Adair ce are ca subiect trezirea la viaţă a celor trei personaje principale, trei tineri din Paris, totul întâmplându-se undeva prin anul 1968. Acest film a fost făcut pentru tinerii din acele vremuri dar şi pentru tinerii de azi, care au uitat de evenimentele pentrecute în ’68.
Cei doi gemeni, Isabelle şi Théo, îl întâlnesc pe Matthew în mijlocul unei reprezentaţii de protest la care participau, un american venit în oraş la studii. După ce Matthew îi cunoaşte pe părinţii celor doi gemeni este invitat de către aceştia să locuiască pentru ceva timp împreună cu ei datorită plecării părinţilor lor în vacanţa de vară. Citeste mai multe »
În luxosul apartament labirintic parizian (se pare că regizorul a găsit un apartament care chiar aşa este, nu este doar un studio) al familiei, cei trei îşi omoară timpul jucând diferite jocuri pe teme cinematografice, dar şi pe unele cu tentă sexual-erotică bazate pe pedepse. Regulile sunt stabilite de către ei, iar fiecare din ei îşi experimentează reciproc emoţiile şi sexualitate, jucând o serie de farse din ce în ce mai elaborate.
Acum câteva zile, tocmai ce-am terminat ultimul episod din primul sezon The Vampire Diaries. Nu ştiu câţi vă uitaţi la el sau la câţi vă plac poveştile astea cu vampiri & stuff, însă mie ăsta şi cu True Blood îmi plac foarte mult. Deci a se înţelege că îmi plac cărţile & filmele cu vampiri, însă cele făcute calumea şi cu actori ok (aici excluzând filmul ăla pentru copile neîmplinite sexual).
Serialul The Vampire Diaries este făcut după trilogia cu acelaşi nume. Prima carte a trilogiei a fost lansată în anul 1991, cu 10 ani înainte de primul volum din True Blood/Vampirii Sudului şi cu vreo 15 înainte de Twilight/Amurg. Lisa Jane Smith este o autoare de science-fiction/fantasy, horror şi romance pentru publicul aflat la vârsta adolescenţei. Toată povestea începe în Italia renascentistă când fraţii Salvadore, Ştefan şi Damon se îndrăgostesc nebuneşte de o frumoasă vampiriţa numită Katherine. Iubindu-i pe amândoi, Katherine alege să se sinucidă, iar cei doi rămân neconsolaţi şi duşmani pe veci, căci şi ei au devenit nemuritori.
Citeste mai multe »
Sunt sigur că v-aţi uitat măcar o singură dată la un film care este făcut după o carte. Ceea ce mă interesează pe mine e: ce vă plac mai mult? Cărţile sau ecranizările? Care vă atrage mai mult şi simţiţi că a spus povestea mai bine?
Personal, prefer cărţile, deşi de multe ori mi s-a întâmplat să parcurg poveştile invers: adică mai întâi să văd filmele, iar de abia apoi să mă apuc să citesc cărţile. Prima experienţă de acest fel cred că am avut-o cu “P.S. I love you“. Mai întâi am văzut filmul, nu ştiu ce m-a făcut să mă uit la el căci nu prea mă uit la filme d-astea romantice, iar peste ceva timp am găsit şi cartea scrisă de Cecciclia Ahern într-o librărie şi mi-am cumpărat-o. Pe vremea când am văzut filmul nici nu ştiam că există şi o carte cu acelaşi nume (după care a fost făcut filmul) şi am fost foarte surprins când am găsit-o. Deoarece îmi plăcuse filmul foarte mult, mi-am cumpărat-o direct, iar cartea mi s-a părut şi mai bună.
Al doilea exemplu de acest fel ar fi “Codul lui Da Vinci“. M-am uitat la film deoarece auzisem foarte multe păreri despre el, atât bune cât şi rele, iar pe diferite site-uri acest film a creat discuţii aprinse de dimensiuni foarte mari. Mă întrebam de ce e atât de discutat + că auzisem că Vaticanul a avut ceva de comentat la adresa lui. După ce am văzut filmul, la câteva luni, am citit şi romanul scris de Dan Brown sub formă de e-book. Ambele mi s-au părut extrem de bune, însă pot să zic că romanul a fost de două ori peste. În primul rând, spaţiul de desfăşurare a acţiunii este mult mai mare iar detaliile nu sunt trecute cu vederea. Bineînţeles, un film nu poate cuprinde toată acţiunea unei cărţi pentru că astfel ar dura mai mult de patru ore, riscând să cadă în extrema cealaltă şi să plictisească publicul.
Citeste mai multe »
În principal, m-am apucat să scriu alt post, despre sex şi adolescenţii din ziua de azi care ştiu ce e sex-ul dar de fapt nu ştiu nimic. Marea lor majoritate. Nu că aş fi vreun specialist, vreun Bebe sexologu` sau ceva de genul ăsta dar … unele sunt chestii elementare şi nu pot să-mi dau seama cum de nu ai aflat de ele până acuma. Nu vreau să intru mai mult în detalii despre acest subiect, aşa că, vorba unuia: ţineţi aproape!
Nu ştiu câţi dintre voi ştiţi, dar îmi plac foarte mult filmele, iar mai nou serialele. Pe lângă filmele normale, îmi mai plac şi filmele de scurt metraj, deoarece îmi place când cineva reuşeşte să spună foarte multe într-un timp scurt sau, mai bine zis, să spună într-o frază câte zic alţii în zece. Revenind la filme, ce trece de două ore – două ore şi jumătate deja plictiseşte şi chiar şi o idee bună îşi pierde farmecul.
Mai jos, am pus un film de scurt metraj, denumit “Despărţire“, pe care prima oară l-am văzut la PiticStyle. Acest film este în regia lui Bogdan Dumitrescu, iar în rolul principal este Dan Bordeianu pe care probabil îl ştiţi de la telenovelele de pe AcasăTV. Filmul mi-a plăcut de când l-am văzut prima oară, este foarte frumos atât ca idee de bază dar şi din punctul de vedere al realizării lui. Sper să vă placă, iar la sfârşit să rămâneţi cu câteva lecţii învăţate.
Căscatul e la fel de nociv ca şi:
- “ca supermarketul cu 15 case din care merge una singură”
- “ca idioţii care aruncă gunoaie de la balcon”
- “ca ăia care claxonează la stop când e roşu şi când oricum nu ai unde să te duci”
- “ca şoferii de taxi care nu te iau în cursă că e prea scurtă”
- “ca “badigarzii” care se îmbracă într-o uniformă şi gata: sunt Rambo”
- “ca vânzătoarele care te trimit la colţ să schimbi că nu au să îţi schimbe ele”
- “ca târfele care fac m##e pe bonuri de masă”
