Sunt uluit de câţi tineri mai există în oraşul ăsta, şi nu numai, care trăiesc doar când e un anotimp sau doar dacă exită X sau Y. Bă cum vă puteţi plânge de vreme? Da, clar, gusturile nu se discută şi nu putem face un poll despre care e cel mai tare anotimp, dar cum să ziceţi chestii d-astea de genul ultima zi de vară, prima zi de toamnă şi alte căcaturi d-astea? Aţi avut cel puţin trei luni de căldură insuportabilă în care puteaţi să faceţi ORICE, pentru că vouă vă place vara… dar nu, că era prea cald! Acum, cum a venit puţin frigul, vă plângeţi cu toţii şi plângeţi că ce bine era înainte…

Sunteţi handicapaţi? Dacă stăm să gândim logic, 1. nu există ultima zi de vară şi nici prima zi de toamnă. Există doar ultimul vostru neuron…

2. Aşa sunt oamenii, veşnic nemulţumiţi. Când e frig, e prea frig, când e cald, e prea cald… şi tot aşa. Niciodată nu vă convine.

Articolul ăsta-i mai mult pentru publicul feminin al acestui blog. Hai să facem un mic exerciţiu de imaginaţie şi să ne spuneţi de ce iubiţi bărbaţii. De ce vă iubim noi pe voi cred că v-a zis Cărtărescu, şi v-a dat destule motive. Tot el a făcut-o şi în sens invers (vezi citat), însă cum a şi zis, doar un bărbat ar gândi că acest lucru, de ce ne iubiţi, necesită o explicaţie. Aşa că o dorim.

Dacă vă e mai uşor, gândiţi-vă la actualul/fostul prieten/iubit şi spuneţi ce aţi iubit sau ce iubiţi la el.

Pentru că scriu poezii, cântece şi cărţi dedicate nouă.
Pentru că niciodată nu ne înţeleg, dar nu renunţă la asta niciodată.
Pentru că văd frumuseţea în femei, când femeile au încetat de mult timp să vadă vreo frumuseţe în ele însele.
Pentru că trăiesc ca să ne facă să zâmbim.
Pentru că nu le pasă cum arată sau dacă îmbătrânesc.
Pentru că ne fac să râdem.
Pentru că spun poveşti foarte frumos.
Pentru că abilitatea lor de a visa este probabil cea mai mare resursă de energie intactă de pe planetă.
Pentru că fac mari eforturi să ascundă, fără succes, că sunt fragili şi umani.
Pentru că fie vorbesc prea mult, sau deloc.
Pentru că sunt exploratori şi visători de neîntrecut.
Pentru că ne pot privi în ochi şi să ne topească instantaneu.
Pentru că după toate întâmplările, nu pot trăi fără noi, oricât de tare ar încerca.
Pentru că sunt deştepţi, tandri şi puternici.
Pentru că îi iubim, şi doar un bărbat ar gândi că acest lucru necesită explicaţie.

Citeste mai multe »

Aseară după ce am mai citit din romanul pe care-l savurez acum şi m-am plictisit de absolut tot, m-am aşezat comod la computer şi am început să verific readerul, să văd ce s-a mai scris pe bloguri. Andrei Ruse a publicat aseară / azi-noapte un articol foarte fain. Este o bucată extrasă şi puţin adaptată din romanul MDMA16 ce urmează să-l lanseze în toamna acestui an (sperăm). Nu vă zic despre ce e vorba, căci altfel n-aţi mai intra să citiţi.

Am discutat puţin cu el şi printre câteva chestii despre care am vorbit mi-a dat un citat din Nichita Stănescu, dintr-un poem al marelui scriitor. Mi-am adus aminte de acele cuvinte, le ştiam de aproape un an, iar prima oară le-am auzit într-o piesă hip-hop, iar mai apoi am aflat ale cui sunt. Da, aţi citit bine, piesă hip-hop!

Este vorba despre poemul “Lecţia despre cub” – Nichita Stănescu, iar mai jos aveţi Carbon & Bitza – Arhitectul:

Se ia o bucată de piatră
se ciopleste cu o daltă de sânge,
se lustruieste cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toti zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Citeste mai multe »

Nu ştiu cum reuşesc eu să dau de fetele mai mari şi mai inteligente din alte oraşe. Le-am găsit aproape pe toate din Bucureşti, Târgu Mureş, Constanţa, Sighişoara. Din Braşov nu răsare nimic? Când aleg categoria “Braşov”, îmi tot dă not found de câţiva ani buni. Bine, am găsit fete foarte inteligente şi din Braşov însă nu suntem chiar pe aceeaşi lungime de undă sau dacă suntem, ele sunt prea mari pentru a avea timp de discuţii kilometrice pe internet despre multe şi nimic. Totuşi, mă bucur că am cunoscut câteva persoane mai mici ca mine, şi care mă uimesc pe zi ce trece. Sunt nebun după convorbirile care încep cu auzi? tu ce crezi că este… ?

Ce este timpul?

Nu există timp cu adevărat. Timpul a fost inventat de către oameni, pentru a se subjuga singuri. Dacă n-ai avea ceas, n-ai şti cât e ceasul şi nu ţi-ar mai păsa de absolut nimic. Gândeşte-te cât de liberi erau oamenii de acum câteva mii de ani, care trăiau în triburi, sau chiar şi cei de acum. Nu aveau calendare, ceasuri etc. Exista un singur principiu după care îşi duceau viaţa, la fel ca animalele. Te trezeşti în fiecare dimineaţă doar pentru că ţi-ai pus ceasul să sune, dar de ce ţi l-ai pus să sune, nici tu nu ştii.

Ce este viaţa?

Viaţa nu este decât un lung drum către moarte, plin de urcuşuri şi coborâşuri. Când nu vom mai fi în această dimensiune, doar spiritul din noi va continua să trăiască, într-o altă dimensiune, în timp ce trupul nostru se va descompune în părţile componente.

Noi înţelegem cu totul altceva despre viată. Credem că e un joc, în care fiecare om se naşte gol dar încearcă să dobândească cât mai multe, uitând de fapt de esenţa vieţii. Nu e important cât trăieşti, ci cum trăieşti şi ceea ce laşi în urma ta. Eu cu asta cred că suntem datori la viaţa asta: să lăsăm ceva în spatele nostru şi să demonstrăm că nu am trăit doar să producem suferinţă şi umbră pe acest pământ. Omul să caute şi să înveţe cât trăieşte!

Priveşte spre zenit! Deschide ochii, geometric vorbind!

E doar o altă noapte călduroasă de vară. Deşi acum plouă, toată ziua a fost foarte cald. Aşa se întâmplă mai în fiecare seară: ziua este o adevărată caniculă iar pe seară, totul, se sfârşeşte cu un concert magnific de tunete şi fulgere.

Acum stau în patul meu ce-l imens, pentru mine, cu o mare pernă aşezată în stânga mea pe post de birou şi încerc să scriu despre zilele de iarnă. Despre fulgii de zăpadă şi de toate amintirile presărate-n alb peste acele străzi din secolul XV. Despre zilele de iarnă în care ne întâlneam dimineaţa la ora şapte pentru a merge împreună la şcoală.

Eu eram zgribulit de frig iar tu aveai jumătate din cantitatea de zăpadă căzută în oraş în gluga paltonului tău iar cealaltă între firele de păr ce-ţi cădeau pe spate.
Când coborai din troleul acela jegos veneai direct la mine şi mă îmbrăţişai preţ de câteva secunde. Mergeam ţinându-ne strâns de mână prin zăpada ce ne ajungea la genunchi, printre ruinele vechi ale oraşului adormite pe veci parcă de atâta zăpadă şi atâtea asedii. Uneori te opreai în mijlocul drumului sau te sprijineai cu spatele de vreun copac sau stâlp întâlneai în calea noastră, şi-mi ziceai: pupă-mă…

După câteva minute de mers ajungeam şi la intersecţia unde trebuia să ne despărţim. Ne pupam şi ne rugam în subconştient ca şi celălalt să scape de la aceeaşi oră la care scăpai şi tu. Urmau sute de mesaje despre ceea ce făceam în fiecare minut, despre vreme, despre ce oră aveam, despre ce am mai citit, despre ţările în care am pleca împreună, despre tot…

Şi mergeam împreună în cafeneaua mea preferată, ne aşezam comod şi aşteptam ca licoarea magică să ne fie servită. Erai atât de micuţă şi de prostuţă încât ţi-ai pus jumătate din recipientul cu zahăr brun. Bravo! În zece minute mi-ai spus că nu mai ai chef şi că ar fi mai bine să plecăm. Am gustat din cafeaua ta şi mi-am dat seama că dacă o să mai iau o singură înghiţitură s-ar putea să dau direct în diabet.