Ascult piesa asta la oră târzie, nu pot să mă abţin să pun pe hârtie, şi… simt cum fiori reci îmi străbat corpul, mici furnicături pe sub piele, şi nu, nu-i de la frigul din cameră. M-am obişnuit de acum o lună cu el. Sângele-mi curge încet pe coapsa stângă şi simt cum cilice-ul acela de oţel nu-şi mai face treaba aşa cum ar trebui. Îmi las paltalonii în jos şi strâng cureaua mai tare, iar sângele începe să curgă mai abundent şi mai rapid.

Stau cu ochii în sus şi mă gândesc la toate acele clipe petrecute împreună. Nu înţeleg de ce oamenii nu pot să treacă peste unele lucruri sau situaţii, să se uite doar în faţă, fără să tragă cu coada ochiului la trecut. Multe intersecţii sunt în viaţă, iar de cele mai multe ori, fiecare dintre noi pleacă singur pe un singur drum. Rămâi cu el, ştii că tu ai ales, eu am acum drumul meu, al tău e-n celălalt sens!

Mi-am scos un cuţit din spatele-mi însângerat şi-l pun pe masă. Nu te bucuri că sufăr, tu niciodată nu ai fost ca celelalte, mereu m-ai înţeles, mereu mi-ai citit în stele şi m-ai lăsat să fac ce vreau, m-ai aşteptat indiferent de perioadă. Certuri în sute de scrisori sau poate mesaje, un fă mereu ce vrei şi de-acum rămâi lângă ai tăi aruncat în grabă! Piele crestată de vorbe, căci uneori vorbele dor mai tare ca o sută de palme.

Iubito dragă, vino mâine pe la mine… sau dacă vrei, auf wiedersehen!

Nu ştiu să scriu sau să exprim, toate aceste gânduri ce-mi trec prin minte şi, mă lasă rece, fără răspunsuri. Ştiam că n-o să scap, m-am dat cu capul de pereţii camerei până vecinii mi-au făcut reclamaţii. Am cedat, am renunţat. Degeaba cauţi răspunsuri dintre nori, nu se vor ivi.

Ştiu că există o boală şi mai grea decât cancerul, naufragiat pe-un suflet rătăcit, dar voi acum ce ascultaţi, deschide-ţi ochii la povestea multor cerceşotori  îngropaţi. Motivare produsă din instinct de lumea rea, am închis telefonul.

p.s. // am un vers care mi-a marcat copilăria: viaţa-i un copil, iar noi suntem jucăria!

Visam numere, mâncam cifre, mă hrăneam cu matematica. Rar mă jucam ca ceilalţi copii de vârsta mea, iar singurii mei prieteni erau Algebru şi Geometric. Doi prieteni imaginari pe care mi făcusem într-o seară de joi ploioasă. Îi găsisem într-o carte de a-X-a a surorii mele, Cintia.

Când am crescut, mi-am dat seama că totul era o nebunie, iar singurele şanse de a scăpa cu mintea nevătămată era să mă potolesc. Să mă îndrept, precum un cui. De atunci, singurele linii pe care le mai trag sunt cele subţiri dintre indiferenţă şi nesimţire; iluzii şi vise; indecent şi senzual. Toate astea de care îţi zic, descoperirile mele ştiintifice din domeniul matematicii, i le-am povestit unui prieten. S-a holbat mirat la mine, după care mi-a spus: ştii că era să depăseşti linia aceea fină dintre hobby şi boală mentală, nu? după care a trântit uşa camerei în urma lui.

De atunci, am dus o viaţă de pustnic, nemaiavând vreo legătură cu tot ce era în jurul meu. Viaţa mea se desfăşura doar în mintea mea! Eu am fost primul care a şters linia subţire dintre geniu şi nebunie. Acum m-am întors. Mi-a fost dor de mediocritate şi spiritualism.

Totu-i anost şi  trist, umbra Lui ne apasă pe umeri şi cerul se apropie de noi din ce în ce mai mult, până când acel demon cenuşiu ne va înghiţi cu totul. Atunci va veni Apocalipsa adevărată, când oamenii se vor auto-distruge. Cu gluga-n cap, în troleu sau pe vreun gang, te uiţi în stânga şi-n dreapta, speri doar să vină până la urmă. Trece un prieten vechi, te uiţi urât pe el, v-aţi certat în trecut. Simţi c-ai vrea să arzi, să renaşti, să prinzi aripi şi să zbori cât mai departe de aici. Să uiţi de toţi, de parcă nu i-ai fi cunoscut, dar nu locul e problema, ci rezultatul acţiunilor tale.

Sentinţa ţi-o dai singur, tu doar încearcă să stai pe linia de plutire. N-o să reuşeşti, dar măcar vei fi încă unu care a încercat. E cam la fel şi cu cei care caută divinitatea. Niciunul n-o găseşte, dar depinde cât de mult te-ai apropiat de ea!

p.s. // eu m-am jucat, tu n-o vei face. mi-ar fi plăcut un diss la asta

M-ai întrebat de-un buletin şi ţi-am spus că nu îl am la mine dar am rezolvat-o noi cumva până la urmă şi mi-ai făcut pe plac urmându-mă în cafeneaua aia drăguţă. Opreşte-te din citit şi uită-te puţin la poza asta: pare asemănător, nu? Doar că tu nu porţi inele, tu desenezi monŞtrii cu jumătate de creier pe afară şi femei goale pe care eu nu le înţeleg. Ştiu că sunt singurul, însă nu mi-e ruşine. Nici tu nu mă înţelegi uneori. De abia acum mi-am adus aminte de desenele ce mi le-ai adus şi le-am scos din ghiozdan să mă uit la ele: ştii deja care-mi place şi cred că ţi-l voi fura. Am un plan cu tine, aşa că pregăteşte-te! Te voi duce la toate concursurile, la toate competiţiile. Dacă tu nu vrei să faci nimic cu talentul tău, voi face eu, deşi mă simt foarte prost făcând lucrul ăsta. E ca şi cum mi-aş duce câinele la parada lui de frumuseţe. Nu vreau să te exploatez, dar mă forţezi.

Sunt mulţi pe lume care au un talent, care au ceva de arătat, de zis – însă toate se pierd atunci când n-au susţinere. Şi toate astea nu seamănă deloc c-o poezie, ci mai degrabă cu o reală tragedie!

A trecut aproximativ o lună de când am scris chestia aia, nu ştiu dacă ai văzut-o, şi mă gândeam că totul a revenit la cum a fost odată, însă… roata se întoarce. Sau mai bine zis: istoria se repetă mereu! Şi trebuia să nu ascult de nimeni, trebuia să plec, însă nicio problemă: de acum voi asculta doar de instict, fără personaje aferente.

Şi într-un timp, mi-a zis şi mie asta, şi n-am avut grijă de ea, tot partea ta am ţinut-o. Sunt imatur şi nihilist, dar să ştii şi tu: persoanele importante sunt cele cu care realizezi, cele pe care le ai în suflet, nu la friends pe facebook! În fine, consideră chestia asta un manifest, un adio pe vechie, un fel de fir întins! Nu mă voi mai uita în spate.

P.S. totuşi, nu plâng ca FRAIERII, sunt liniştit, fiindcă ştiu că M-AM NĂSCUT ÎN LOCUL POTRIVIT!

Şi ce vină au ei că s-au născut aşa? Nu înţeleg de ce lumea se poartă atât de urât cu ei. Nu îi vedeţi cât de terorizaţi sunt? Nu trebuie să-ţi vorbească vreunul dintre ei, să-ţi povestească cum e, trebuie doar să te uiţi în ochii lui.Vei înţelege totul şi vei ştii în cinci secunde cât n-ai acumulat într-un deceniu.

Aşa sunt oamenii din ţara asta despre care nu mai am de gând să vorbesc. Morţii voştrii… aveţi 100.001 de ONG-uri şi organizaţii pentru drepturile animalelor şi pentru protecţia mediului, însă la OAMENI nu se gândeşte nimeni! Îmi e silă de voi, buni samariteni ce sunteţi! Sfântul Petru o să vă ţină minte că ieri aţi plantat un copăcel! Nişte versuri pentru toţi ăştia:

Am nevoie de răbdare să construiesc o scară
Să urc până la Dumnezeu după dreptate morală

Buni creştini vor fi uimiţi când nu vor fi primiţi
Că dacă te închini de trei şi înjuri de patru, ai dat de dracu!

P.S. astăzi este şi ziua celui mai important scriitor din România la ora actuală: Mircea Cărtărescu. La mulţi ani tuturor!

Ştiai că cel mai mult timp îl petrecem gândindu-ne la viitor? Ne gândim ce vom face după liceu, facultate, ce vom deveni, care va fi primul job, cum vom arăta cu o soţie la braţ, dacă primul va fi fată sau băiat şi multe alte lucruri mărunte dar totuşi importante. Timpul ăsta, de care ţi-am scris aici, şi pe care noi îl pierdem, am putea să-l transformăm. Vreau să zic că, în loc să ne gândim cum va fi şi ce vom face, mai bine ne-am ajuta ca totul să devină cum am vrea. Dar întrebarea este: de unde timp?

Trăim în secolul vitezei. Aşa se spune acum. Aşa s-a spus şi când a fost construită prima maşină, făcută să economisim timpul, nu că nu ne-ar fi plăcut să mergem pe bicicletă. Aşa se va spune şi peste o sută, două sute de ani când fiecare dintre strănepoţii noştrii va avea o rachetă pe post de automobil. Trăim în secolul vitezei!

Dar nu e timp să ne gândim până acolo. Vezi tu, timpul e precum o curea, precum o uşă care se închide încet, precum un balon care se dezumflă. Timpul nu înseamnă bani! Timpul înseamnă zâmbete pe minut! Eu în asta mi-aş cronometra viaţa! Aşa aş spune, însă mulţi dintre voi nu veţi fi de acord cu mine, zicându-mi că mi-am pierdut timpul scriind asta, dar şi tu ţi l-ai pierdut citind-o!

Niciun om nu este sută la sută original, pentru că el nu poate exista fără educaţie, fără prieteni, aşa că mereu se inspiră de undeva, are fântâni de cultură, de informaţie, deci altfel spus – mereu are păreri personale induse de către alceva sau altcineva. Părerile personale sunt induse.

Multe chestii pe care le trăim ne sunt impuse, aşa cum libertatea, în adevăratul sens al cuvântului nu există. Toţi vrem libertate, toţi avem impresia că suntem liberi, însă nu e deloc aşa. Mâncăm ce ne dau ei, ne îmbrăcăm cu ce ne dau ei, conducem maşinile pe care ni le dau ei, şi aşa mai departe. Aş putea să-ţi înşir ogrămadă de lucruri, însă n-o voi face.