Nu mă sperie absolut nimic, şi poate odată, peste câţiva ani sau chiar mâine va veni. Încă mă întreb cum mai puteţi crede atâtea fără să le gustaţi înainte să le mestecaţi. Pur şi simplu nu pot să accept atâţia oameni în jur care judecă fără să gândească sau fără ca măcar să se fi aflat în situaţia aceea, să vadă cum e. Prea mulţi proşti apreciaţi pentru nimic, nicio realizare adevărată ce merită admirată sau menţionată, în orice context.

Asta-i o lume de păpuşi cu sfori, DE CE SFORĂI? Sunt sceptic la ce citesc, mai sceptic la ce privesc! Aici nu vorbesc de paraşute, ci de parlament, partide, poliţie, preşedinte, parchet, toate pachet făcute! Nu pot să cred că voi încă mai credeţi că toţi drogaţii pe care-i vedeţi voi pe la colţurile blocurilor sun periculoşi. Că ăia sunt cei de care ar trebui să vă feriţi. Pur şi simplu nu pot. Nu pot să cred că voi mai credeţi că ei sunt cei mai mari traficanţi, că ei au inventat drogurile, iar aici nu vorbesc de ceva uşor. Sunteţi proşti? Doar vă întreb. Toate arestările sunt făcute pentru media, pentru a muşamaliza totul. Tot ce e confiscat, e dat afară pe uşa din spate. La fel şi armele şi tot ce doriţi voi. Multe de spus, dar nu există filtre prin care cineva să treacă toate astea.

De fiecare dată când unul mai răsărit iese în faţă şi reuşeşte să facă ceva încât să atragă atenţia, se spune despre el că practică nu ştiu ce obiceiuri şi că e adeptul unui cult. Multe imagini proiectate greşit, iar ceea ce e scris, ar trebui publicat, aşa… ca de sfârşit, iar apoi the end va fi afişat pe tot ecranul. Respect Illuminati! Totul e un nonsens, iar poate că cineva va reuşi să dea totul pe faţă, iar biserica se va duce dracu cu tot cu pilonii pe care stă acum.

Pune capu pe praf de puşcă, şi fumează-ţi creierii, mai ia o duşcă, încarcă, trage, ÎMPUŞCĂ -TE!

Era de mult pe ţeavă articolul ăsta, însă niciodată nu m-am gândit că ar trebui să îl continui, să mai scriu la el. A fost de dimensiuni foarte mari, însă am ales să închid ochii, să selectez totul din tastatură şi să dau backspace. Acum poate că e un moment prielnic, aşa, ca de final de tot şi toate. Am ajuns la concluzia că despărţirile, în general – nu neapărat amoroase (dar mai ales acelea), au dus la căderea literaturii. Din legal fiction în illegal fiction, exact cum zicea şi C.R. în cartea sa care mi-a plăcut extrem de mult, datorită combinaţiilor sale delicioase, deşi Mircea Cărtărescu a şters cu el pe jos într-un articol. Nu-mi mai aduc aminte dacă era chiar într-o carte de a lui sau era ceva jurnalistică scrisă pe evenimentul zilei, nu doresc şi nici nu am chef să-mi bazez afirmaţiile pe un suport pentru că nu va avea absolut nicio consecinţă. Eu ştiu ce ştiu, aleg ce-mi place, iar oricum voi aţi dat skip deja peste articolul ăsta. Nici nu mai înţeleg de ce ne agităm, nici eu şi nici voi. Mai bine ne-am pune frumuşel în pat şi fiecare să se uite la ce doreşte: voi la discovery, iar eu la rebelde!

Ideea e că şi cele de atunci, şi cele de acum au la bază despărţirea, ca subiect de pornire. Acum parcă-mi aduc aminte, ca dintr-o viaţă anterioară însă am perfect întipărit în minte cine mi-a povestit, şi încă-mi aduc aminte vorbele lui pline de înţelepciune: stăteai două luni cu ea, şi dacă reuşeai să o pupi de două ori într-o seară, erai un tip bine. Acum în zece minute ai aflat tot ce vrei şi… iar de aici nu o să mai continui pentru că ştiţi filmul, plus că am auzit că nu mai sunt cine am fost, că m-am schimbat, că X şi că Y. Am dat destule explicaţii în articolul trecut, nu are rost să mă repet.

Citeste mai multe »

Mai rar reuşeşte o piesă să mă marcheze pentru mult timp, însă asta cred că e una dintre ele. Parcă sunt buimac, trezit dintr-o experienţă psihedelică, venit de undeva de departe, picat din cosmos exact în secunda trecută pe pământ. Nu ştiu ce caut aici, cine sunt, ce aştept. Cine sunteţi şi ce tot vreţi de la mine? Fiecare aşteaptă câte ceva, o vorbă bună, o îmbrăţişare, o ţigară, dar şi chestii mai mari, precum o reformă sau vă închipuiţi că eu aş putea să mătur tot şi să arunc la gunoi. Să veniţi voi şi să reclădiţi. Nu, îmi pare rău dar nu mai am deloc asemenea gânduri. Eu nu sunt el, nu lupt cu condiţia şi cu lumea, poate doar cu mine.

Uită tot, nu te mai gândi la viitor. Mori încet, tic-tac.. tic-tac, ăsta e ceasul vieţii tale, nu are rost să-l priveşti căci nu vei afla nimic. Sute de discuţii pe teme religioase şi filosofice şi nu ai să ajungi nicăieri, nu mai aştepta nimic pentru că nu există şi nu vei primi. Oamenii nu se împart între credincioşi şi atei, toţi sunt la fel. Există foarte puţini care refuză pentru că asta le dictează conştiinţa, iar în clipele cele mai grele, rămân raţionali şi acţionează în conformitate. Cei mai mulţi, într-un punct mort, apelează la divinitate sau la Dumnezeu. Până în momentul acela, nimic nu a contat, iar dintr-odată, se agaţă până şi de cel mai mic fir de aţă pentru supravieţuire.

mi-aduc aminte când credeam că-i totul simplu
şi-a trecut timpul, şi realizez că nu-i totul sigur
şi Toto-i singur!

Eu nu ştiu ce o să fac dacă o să vină…

Voi mai credeţi în super-eroi? Fiecare dintre noi avem câte un erou, iar aici nu vorbesc de vârsta aia în care mai credeai în moş crăciun şi în personajele de desene animate de pe la televizor. Sper ca ăia mai mici de 12 ani să nu mă citească, căci le-am distrus toate visele cu afirmaţia de mai sus. Nu vorbesc de spiderman, superman sau batman, sau mai ştiu eu ce eroi preferaţi aveaţi în copilărie. Noi, suntem mai tineri, cu ăştia am crescut, p-ăia de pe vremea voastră nu ştiu cum îi cheamă.

Ideea e că uneori mi-aş dori ca în manualul ăla de limba română să fie introduşi şi autori mai noi, poeţi contemporani, m-am săturat de ăia de acum o mie de ani. Nu îi neg sau nu cred că nu sunt importanţi, sunt, dar parcă prea trăim în trecut. Şi acum există oameni de valoare, trebuie doar să ştii unde să te uiţi şi cu siguranţă îi vei descoperi. Nu prea pot să-i trimit un mail lu’ Bacovia să-i zic că mi-a plăcut X poezie. Prin alte ţări mai avansate, se poate. Şi nu mă refer neapărat la faptul că unii studiază Stăpânul Inelelor la şcoală.

De asemenea, nu trebuie ca eroul din viaţa ta să fie chiar un adevărat super-erou. Îl consider erou pe băiatul care-mi apasă pe butonul ăla să se facă verde, poate fi prietenul care are mereu forestierele la el când tu le-ai uitat acasă sau nu ai bani să-ţi cumperi o asemenea cutiuţă magică. Trebuie doar să-i căutăm.

Probabil că aţi văzut cât de minunat e afară. M-am gândit să fac o chestie amuzantă, să-mi chem cinci prieteni afară la o bulgăreală, din ăia cinci, unul să mai cheme încă trei prieteni. Din ăia trei, unul să mai cheme doi, din ăia doi, unul să cheme şapte prieteni şi tot aşa să să răspândească vestea până ne strângem mai mulţi, măcar cincizeci – şaptezeci de copilaşi drăgălaşi cu mănuşi în mâini pregătiţi pentru o adevărată bătălie cu zăpadă ca în vremurile bune, alea de pe timpul lui Ştefan cel Mare. Nu mi-am pus prea mari speranţe că voi realiza asta, deoarece ştiu prea bine cum sunt tinerii şi adolescenţii din ziua de azi. Să nu cumva să iasă pe vremea asta afară să-şi ude hainele şi ghetele de firmă cumpărate cu o căruţă de bani. Să nu cumva să le îngheţe mâinile sau doamne fereşte… să răcească!

Îmi aduc aminte că acum un an sau ceva de genul ăsta discutam cu un profesor de la şcoală despre elevii din ziua de azi care fără telefon mobil în buzunar şi fără să-i aducă părinţii la şcoală cu maşina (intră cu maşina până în curtea şcolii) nu pot să trăiască. Îmi aduc aminte că la câteva zile după ce am discutat astea, mi-a dat pe mail o mică prezentare în powerpoint. M-am chinuit puţin şi am extras textul de acolo ca să-l scriu aici, fără să vedeţi prezentarea, pentru că nu aia contează, ci mesajul pe care îl promovează.

Citeste mai multe »

Primul lucru pe care vreau să-l spun e că dacă aş putea, şi pot dar nu ar fi prea ok, aş pune cam toate piesele de pe noul album într-un player, să vă zguduie sau să vă destindă neuronii. Nu ştiu câţi ascultă Şuie de pe aici, însă poate veţi asculta de acum înainte. După părerea mea, e una din cele mai tari trupe din ţară, aşa… care intră şi pe tv şi radio. Bean a venit cu ceva nou la trupă, ceva mai bun decât ce era în trecut. Am văzut că pe net părerile sunt împărţite, şi nu ştiu ce să cred dacă Bean chiar e mai bun ca Junkyard sau nu. Eu zic că da, la cum o dă Bean în ultimul timp, pe ogrămadă de proiecte prin care reamintim Subcarpaţi (azi a ieşit un mini-album nou) + albumul Imperiul Lianelor + toate concertele în care a fost alături de Specii. Pe lângă toate astea, gândiţi-vă că e şi la Şuie. Mie îmi place la nebunie de el. Absolut tot. Atât pe partea de… Bean artistul, cât şi omul.

Din câte ştiu eu, albumul ăsta a ieşit prima oară pe internet, la free download şi nici nu ştiu dacă a ieşit ca material fizic, însă asta contează mai puţin. De atâtea ori am avut discuţii pe tema asta, ce e mai important, un cd propriu zis pe care îl cumperi sau poţi să cumperi albumul stil mp3, de pe net. Mie îmi e indiferent, însă unii ziceau că cd-ul original. Frate, dacă stai puţin să te gândeşti e în contradicţie, da, clar e mai old school să ai materialul fizic, să-l scoţi din ţiplă şi să-l bagi în sistem, însă până la urmă tu plăteşti artistul şi munca acestuia, nu un căcat de plastic, deci.. şşş!

Citeste mai multe »

SCORPIONII. Mi se întâmplă să mă blochez pe un anumit subiect, pe o anumită poveste, întâmplare, film, melodie. Orice aş face şi oriunde aş fi, încep, de exemplu, să fredonez versurile piesei respective chiar dacă nu-mi doresc asta cu adevărat. Văd că cea dea doua minte lucrează fără să-mi ceară permisiunea şi mă disperă când nu o pot controla. Am auzit că e nevoie de mare concentrare ca să poţi să faci aşa ceva, şi meditaţie şi am observat cum cineva chiar a reuşit să asimileze cunoştinţe cu ajutorul ei, iar termenul live nu prea merge alăturat aici, însă în real life. M-a uimit doamna psiholog cu capacităţile ei şi totuşi nu numai pe mine. Cică aş avea nevoie de ea, să mai discutăm despre una alta şi preocupările noastre de zi şi noapte. Nu sunt nici primul şi nici ultimul!

prins în drame, cu dame, cu grame
de pe podium la podea
şi de la faimă la foame.

un spliff diseară, ca să scap de plictiseală
zbor aproape de soare… aripi de ceară…

Acum îmi aduc aminte de ce zicea el când explica de ce s-au certat. A venit lansarea albumul, la sfârşitul concertului am leşinat ş.a.m.d. Pur şi simplu fascinant când mă uit în spate şi realizez că între noi e un indigo, şi-mi vine să râd deşi ştiu că nu e tocmai de râs. Sper ca acel indigo să reziste până la sfârşitul vieţii unuia dintre noi, însă totul să fie exact la fel. Nu m-aş supăra chiar să devin el, deşi sună poate a… nu ştiu a ce sună dar ştiu că pentru voi nu sună prea ok.

Citeste mai multe »

Una din cele mai mari lucruri pe care le urăsc pe lumea asta e ipocrizia, implicit oamenii ipocriţi. Iar cei mai mulţi dintre români sunt aşa. Da, o să ziceţi că sunt un hater, că nu am dreptate şi că nu-mi pot susţine afirmaţiile însă nici nu vreau să o fac, nu trebuie să demonstrez nimănui nimic, ştiu că aşa e şi mă conving de fiecare dată când mă uit în jur. Când deschis ochii şi observ cum sunt de fapt oamenii şi când au loc acţiunile lor. Hai să vă dau totuşi două exemple, aleatorii, mai noi aşa, să vă convingeţi şi voi.

• Efectul Adrian Păunescu

nu mai are rost să vă dau delatii biografice sau cine a fost. Înainte, când încă era în viaţă, nimeni, sau foarte puţină lume îl aprecia la modul activ, adică îl mai citea din când în când, cumpăra o carte de a lui, se uita la emisiunile tv pe care acesta le susţinea sau pur şi simplu căuta informaţii despre el, ce mai face, cu ce se ocupă etc.

Nimeni nu-şi dădea cu părerea despre el, ce a făcut bine, ce a făcut rău, nimeni nu-i critica/aprecia opera sau pe el.

După moartea sa, toată lumea a sărit ca arsă ca a murit Adrian Păunescu şi că ce pierdere am suferit sau, a suferit românia. Toţi îl citesc, îi cumpără cărţile, ies şi îşi dau cu părerea pe unde pot. Discuţiile legate atât de opera sa, cât şi de viaţa lui, iar aici îmi vine o chesti în minte: critica subiectivă nu mă poate aprecia, te interesează opera sau persoana mea?

Citeste mai multe »

Salut zăpadă, bine ai venit grăbită şi bolnavă! E prima noapte când a nins ceva mai mult de doi trei fulgi, iar acum (00:34) văd că a reuşit să reziste, să nu se topească şi să şe aşeze atât pe trotuar, cât şi pe şosea. Îmi place când ninge, însă nu-mi place ce urmează după ce ninge. Frig, şosete în permanenţă ude, mănuşi idem,  fracturi la membrele neastâmpărate şi alte probleme de-ale oamenilor mari.

Copilaşii n-au nicio problemă. Pentru ei zăpada de afară reprezintă încă un motiv de bucurie. De acum vor ieşi afară cu săniile, vor face oameni de zăpadă cu mături, morcovi în loc de nas, cărbuni în loc de nasturi, oale în loc de pălărie şi altele. Visez departe, aşa-i? Bine, nu e exclus, însă aici vorbim de cei până în zece ani. Restul, la cum se prezintă prezentul, baftă la counter şi la făcut frag-uri!

Acum, natura e ca şi cum ar fi moartă. Niciodată nu e moartă în totalitate, florile încă răsar plămânde, cu ale lor petale. Rămâne de ghicit unde! Şi parcă nu-mi vine a crede că deja e decembrie, că e ultima lună şi că totul se sfârşeşte. Mă aşteptam ca măcar anul acesta să trecem mai greu prin timp, să strivim cadranul de metal iar rotiţele zimţate ale lui Cronos să sară una de lângă cealaltă şi să se răspândească pe tot globul. Atunci, un supus de-al zeului, va fi trimis într-o călătorie de 563 de zile să caute acele cheiţe, şurubele, roţiţe şi să re-construiască ceasul biologic la loc. Timpul îşi poate relua călătoria!

Trăind printre subsoluri mi-am dat seama că e mai bine aşa, cu instinctul de conservare în piept, crezând în mine de mic, căci dacă nu credeam… cine să creadă pentru mine? Îmi place foarte mult poza de mai sus, şi scriind ceea ce-am scris îmi dau seama că sunt deviat puţin de pe drumul cel bun. Nu-mi place poza, pentru că nu reprezintă nimic frumos, îmi place mesajul de pe acea foaie. Îmi place că te îndeamnă să faci ceva, să-ţi deschizi ochiul.

Suntem adolescenţi, fiecare dintre noi am fost pentru măcar o singură dată adolescenţi, ca toţi ceilalţi. Adolescent sentimental, dus de val şi visător. Degeaba încercăm să ne ascundem. Suntem adolescenţi, implicit sentimentali şi ridicoli. Nostalgia îţi intră uneori în vene precum lumina soarelui într-o dimineaţă de duminică în care ştii că e trecut de ora zece şi nu îţi mai este somn, dar refuzi să te ridici şi să faci aceleaşi lucruri pe care le face mereu, în fiecare dimineaţă. Stai acolo, tolănit în pătura ta preferată şi te întrebi ce are soarele de împărţit cu tine de-şi înfige dinţii în pleoapele tale. Şi le vezi sub forma unor pete roşii, precum nişte crăpături negre într-un perete după un cutremur puternic.

Am ajuns la concluzia că trebuie să trăieşti fiecare zi cu speranţa că poţi face ceva bun, ceva să laşi în urma ta, să mergi în fiecare zi către progres, însă totuşi… în mine ceva se bate cap în cap. Ceva e în contradictoriu. Urăsc, sau nu urăsc pentru că acest e prea dur, însă… îmi plac mai mult oamenii pesimişti. Care sunt mai trişti, care-şi văd de viaţa lor. Dacă ne uităm în trecut, vom vedea că cei care au făcut ceva magistral, au fost cei care au suferit enorm, care au trecut prin nişte drame inimaginabile, care nu s-au plâns niciodată, au suferit şi au îndurat. Da, Alecsandri a scris poezii frumoase dacă stăm puţin să ne gândim, însă el scria din faţa şemineului, lângă foc, dintr-un fotoliu confortabil, uitându-se afară cum ninge. Nu-l poţi pune alături de Eminescu sau Bacovia, pentru că el nu a trecut prin aşa ceva. Rămâne de văzut şi de trăit. Be you. Find you. Be happy with that!

Ieri am fost într-o transă care mi-a permis să mă gândesc la mai multe lucruri şi cu ajutorul ei am reuşit să găsesc cuvintele potrivite care să mă ajute să vorbesc despre ceea ce-mi doresc. Voi v-aţi gândit vreodată, aşa, la trecutul nostru ca popor şi la cum ne comportăm când vin nişte străini în România?

Cu siguranţă aţi observat că noi ne credem europeni, că suntem o ţară civilizată şi că dacă ăia din alte ţări o duc bine, trebuie obligatoriu să o ducem şi noi. Mi se pare că nu ne vedem lungul nasului. Dar ce facem noi când mai avem câte un eveniment d-ăsta de interes naţional? D-ăsta, gen summit nato, sau nu ştiu care zi (a aviaţiei etc.) şi vin nişte străinezi la noi? CE FACEM? Le dăm pâine şi sare şi le arătăm costumele noaste populare şi îi învăţăm să danseze căluşarii. Incredibil! Uite, ăştia suntem ca popor! Atât de proşti suntem! Vrem să părem avansaţi dar ne bazăm doar pe trecutul nostru de acum câteva sute de ani!

Apropo, a observat cineva cuvintele astea până acum? Eu mor de râs de fiecare dată când le aud, şi nu, nu e acel instinct al copiilor de 10 ani care atunci când învăţătoarea îi întreabă ce vreti să aflaţi? încep toţi să râdă şi nu ştie care să-şi facă curaj şi să întrebe: de unde vin copiii? deci nu, nu ăla. Dar pur şi simplu îmi dau seama că nouă ne-a fost atât de lene, ca popor, să creem cuvinte noi, încât le-am re-folosit pe unele pe care le aveam deja în uz şi le foloseam, deşi ele ca sens, dacă e să le separi diferă foarte mult.

Citeste mai multe »

Mă apucasem să scriu un articol despre ultimele cărţi pe care le-am citit şi să vă spun la fiecare în parte câteva chestii plus părerea mea personală. Ce mi-a plăcut, ce nu mi-a plăcut şi ce mai am de gând să citesc. Încă mă întreb ce rost are, ca eu să-mi pierd timpul cu asemenea treburi. De ce fac toate lucrurile pe care le fac acum, care… dacă mă uit puţin dintr-o altă perspectivă, nu au niciun rost şi nimic nu contează dintre toate acestea. Pe mine nu mă ajută, sau dacă mă ajută le pot face în aşa fel încât să le ştiu doar eu, iar pe voi nici atât. Am auzit spunându-se că de pe urma unor scrieri, unii oameni trăiesc. Consider că asta e cea mai mare nesimţire afişată vreodată pe un site. Plus de asta, voi mă puteţi cunoaşte, eu habar n-am cine citeşte aceste rânduri. O puteţi întoarce pe toate părţile, la mine e greu.

Şi-mi aduc aminte de ce zicea el în legătură cu investigaţiile. Nu da like! Nu comenta! Părerea ta nu contează! Ştii de ce nu contează? Pentru că nu are absolut nicio consecinţă!

Niciodată nu-i vei mulţumi pe cei de lângă tine, indiferent de cine e vorba aici, de familie, de prieteni, de iubită sau cum vrei tu să-i spui sau de alte o mie de persoane care trec prin viaţa ta la fel cum trec produsele mele pe banda supermarketului, fără griji, fără sentimente, totul alb în jur. Sună a gol înăuntru. La sfărşit, cine face plata? Ţine restul, viaţa ta e un complex făcut din nimicuri! Toţi vin şi pleacă, trecând pe lângă tine precum nişte maşini pe lângă un copac fără frunze pe o autostradă din Franţa.

Citeste mai multe »