Aş vrea să mergem împreună. Mi-ai promis atâtea şi atâtea.  Mai ţii minte când stăteam îmbrăţişaţi şi visam la cai albi? Ar fi fost frumos să parcurgem drumul împreună, călare, pe acele străduţe pline de  praf şi iubire. Oamenii nu au timp să fie viteji şi să facă lucruri mici dar măreţe. Mai ţii minte? Mi-ai zis asta şi ai plecat lăsându-mă cu gândul la ea. Să ştii când m-a durut când mi-ai zis-o. Oamenii uită să zâmbească şi să spună “mulţumesc”. Tot ce ştiu ei e să dăruiască flori şi să fie în aşa fel încât să ţâşnească sentimentele din ei prin fiecare por. Auzi “te iubesc” spus de fiecare celulă a lor, dar nimeni n-o spune mai special.

Îmi e dor de zilele petrecute cu tine, când făceam drumeţii împreună în fiecare zi deşi nu ieşeam din camera noastră. Stăteam ore în şir şi priviream cerul plin de nori albi ce se jucau între ei ca nişte bulgăraşi de vată de zahăr. Eram vânzătorul nostru de vise. Şi de acele seri petrecute pe mare, pe uscat, în aer sau sub pământ nici nu mai zic. Ţin minte că odată ne aflam pe insulă şi m-ai îngropat complet în nisip, legându-mi de braţ un zmeu colorat. O să-mi aduc aminte de toate astea şi în trecut, şi azi şi pururea. Sper că într-o zi te vei întoarce, mă vei lua în braţe şi-mi vei spune că ţi-am lipsit. Te voi aştepta oricât tu vei întârzia, până atunci fă-mi o bucurie şi zâmbeşte. Fericirea ta mă face fericit.

Good things might come to those who wait!

a-şi lua viaţa. După câteva minute s-a trezit în maşina lui, un Mercury Comet S-22 de culoare roşie ce rula pe autostradă cu viteza de 160 km/h. Era nervos. Se simţea trădat şi îngenunchiat chiar de persoana pe care o iubea cel mai mult şi pentru care şi-ar fi dat şi viaţa. Ar fi renunţat la totul pentru ea, şi… chiar era pe cale s-o facă. Simţea că odată cu apăsarea pedalei de acceleraţie mai mult şi mai mult se descărca, lăsa totul în urmă, iar asta îi făcea numai bine. Simţea cum adrenalina din vene începe să fie în doze mai mari, cum visele încep să îi revină. Începea să-şi aducă aminte că are pentru ce să trăiască şi că viaţa nu se opreşte acum şi aici. Parcă ceva i-a luminat mintea şi i-a atras atenţia de la ceea ce vroia el să facă de fapt. Însă nenorocirea tocmai acum s-a produs! Cu gândul la viaţă, la despărţirea de Dana, la visele pe care le avea, nu s-a mai putut concentra la drum. Cometa a aterizat direct în apa unuia dintre lacurile de la Bois de Boulogne, iar odata cu ea şi Lucas.

Acum totul pare întunecat. Blocat în maşină, uşor-uşor, demonii încep să prindă viaţă şi să-i pregătească petrecerea de bun venit în cele mai întunecate locuri ale universului. Deodată peisajul se schimbă şi se trezeşte într-un cimitir, aşezat cu faţa în sus pe un mormânt din piatră cu diferite inscripţii satanice. În jurul lui, tot felul de creaturi ale întunericului, iar în faţa lor, Lucifer cu un sceptru în mână. În depărtare se văd doar perdele de foc de diferite culori, iar acestea, pe lângă sunetele foarte înspăimântătoare pare să fie ultimul indiciu care să-i spună că a ajuns cu siguranţă în iad. Începe să îi fie foarte frică şi este speriat de locul unde a ajuns. Atât locul cu al său decor cât şi persoanele sunt foarte sinistre şi ceva îi spune că nu ar vrea să-si petreacă restul timpului acolo. Cândva, a citit într-o carte că doar trupul moare, însă sufletul trăieşte veşnic. După toate acestea, cu siguranţă nu acela este locul în care doreşte să trăiască.

Citeste mai multe »

La uşă era… Dana. Da, chiar ea era. În acea clipă, Lucas a simţit că timpul se opreşte în loc pentru el. Vântul a încetat să mai bată, picurii de pe geam au încetat să se mai scurgă, iar focul din şemineu a încetat să mai ardă. Nu putea să reacţioneze în niciun fel din cauza emoţiilor pe care le avea. Nu îşi dădea seama dacă visa sau chiar întoarcerea ei este reală. După câteva secunde în care cei doi şi-au schimbat câteva priviri de mirare, el a făcut primul pas. A încercat să se apropie de ea, să o sarute, să-i simtă parfumul de pe gât şi să o îmbrăţişeze cald şi afectuos, însă ea s-a retras cu un pas. Avea şi un motiv. Se întorsese pentru ceva anume.

Lucas a rămas mirat de reflexul ei la încercarea lui de a-i arăta bucurie şi afecţiune. Ea a intrat în casă şi i-a spus că roata se întoarce uneori şi că s-a întors doar pentru a-şi lua lucrurile ce i-au mai rămas. După câteva minute, în care a împachetat totul într-un geamantan a coborât şi… a plecat. Poate că acum era timpul ca el să-i spună ceea ce simte, că mai vrea o şansă şi să nu plece. A încercat din răsputeri să o facă încât să sune cât mai frumos, să-i arate adevărata lui dragoste, însă totul a fost de prisos.

Rămas pe podeaua rece, în genunchi, privind cum uşa se închide în slow motion în urma ei, totul se prăbuşeşte. Viaţa pentru el acuma este precum o lumânare ajunsă la final, iar în puţin timp o să se stingă. Se gândeşte că nu mai are ce să facă pe această lume. A renunţat la viaţa cotidiană, la familie, la prieteni, la totul doar pentru ea. Iar acum … totul se destramă sub ochii lui.

Nervos, s-a urcat în maşină şi a demarat în trombă, însă nu pentru a o ruga să se întoarcă ci pentru…

Rămas pe acea bancă nu ştie ce să facă, încotr-o să o apuce. Teama i se scurge uşor prin vene, pulsată de gândul că va rămâne pe vecie singur. Nu o să mai găsească niciodată iubirea adevărată. Iubirea adevărată pentru el, a fost doar alături de Dana.

Vântul începe să bată cu putere, iar încet-încet, totul se transformă într-o furtună de vise. Fiecare frunză, s-a ridicat de la masă, iar alături de perechea ei dansează un vals vienez ce pare să nu se mai termine niciodată. Uitându-se la ele, acum îşi dă seama că aşa este şi el acum: o frunză în vânt, însă fără pereche, ce o să danseze un vals la nesfârşit. Totul i se pare urât, fără pic de culoare într-un peisaj anost. Supărat, plictisit… hotărăşte că ar fi mai bine să meargă acasă. Poate ea va veni să-i bată în uşă, îi va spune că a greşit şi că oricine şi orice merită o a doua şansă. Convins de acest gând, a lăsat în urmă frunze, insecte, vânt şi… a plecat.

Ajuns acasă, aprinde şemineul, îşi toarnă un pahar de vin roşu, trage fotoliul mai aproape de pervaz şi deschide agenda în care scrie despre ea. Aceea o sa fie cartea lui: “File de iubire“. Tot scriind despre ea, deodată a auzit un ciocănit în uşa. Asta aştepta! Ca ea să apară! Să-i spună că-l iubeşte!
Cuprins de bucurii, a lăsat totul acolo unde era, a sărit de pe fotoliu, a vărsat paharul cu vin şi s-a dus să deschidă uşa. La uşă era…

Sincer? Am scris asta că te-am visat azi-noapte…
Toamnă, vânt şi ploaie. Frunzele cad lin şi sublim pe covorul roşiatic aşternut deasupra pavajului din piatră cubică. El, cu o poză de a ei in mâna dreaptă întreabă persoanele grăbite de ploaia rece, dacă le este cunoscută. Niciun răspuns. Aruncă o privire spre nori, însă nici îngerii parcă nu-l mai ascultă.

Are nevoie de o îmbrăţişare caldă din partea Danei, de o atingere, de un sărut, însă acum… îl mai sărută doar ploaia ce i se scurge printre ridurile ce i-au apărut pe frunte. Este încruntat de durere şi neputinţă; neputinţa de a o aduce înapoi, de a-i spune că a greşit, că mai vrea o singură şansă. Să-i spună ca nu vrea sa fie ultimul vers din melodia ei. Odată cu plecarea ei oceane de lacrimi şi vise s-au pierdut, iar fără ea totul pare imposibil. Lumea şi-a pierdut culorile, iar curcubeul ce apărea după ploaie alte ori, acum pare un tablou de natură moartă pictat de Luchian în alb şi negru. Totul e pierdut, ruinat şi de inimă uitat.

Rămas acum pe banca pe care s-au întâlnit prima oară îşi doreşte să nu mai continue acest drum. Nu mai are sprijin. Este ca un alpinist rămas fără echipament pe marginea prăpastiei, iar singura cale este…
Dacă vrei, închide ochii, taci, citeşte asta măcar… hai să fim copii iar iar iar!