Stefan Oancea

Voi cam cât trăiţi pentru voi?

Stefan Oancea — Wed, 01 Sep 2010 18:37:42 +0000

Sunt uluit de câţi tineri mai există în oraşul ăsta, şi nu numai, care trăiesc doar când e un anotimp sau doar dacă exită X sau Y. Bă cum vă puteţi plânge de vreme? Da, clar, gusturile nu se discută şi nu putem face un poll despre care e cel mai tare anotimp, dar cum să ziceţi chestii d-astea de genul ultima zi de vară, prima zi de toamnă şi alte căcaturi d-astea? Aţi avut cel puţin trei luni de căldură insuportabilă în care puteaţi să faceţi ORICE, pentru că vouă vă place vara… dar nu, că era prea cald! Acum, cum a venit puţin frigul, vă plângeţi cu toţii şi plângeţi că ce bine era înainte…

Sunteţi handicapaţi? Dacă stăm să gândim logic, 1. nu există ultima zi de vară şi nici prima zi de toamnă. Există doar ultimul vostru neuron…

2. Aşa sunt oamenii, veşnic nemulţumiţi. Când e frig, e prea frig, când e cald, e prea cald… şi tot aşa. Niciodată nu vă convine.

Cântec de copil (III)

Stefan Oancea — Tue, 31 Aug 2010 21:17:44 +0000

Partea a-III-a

M-am trezit pe pietrişul rece şi romantic ce-mi înţepa privirea la auzul corbului. Lângă mine era corpul meu. Vedeam cum fluturi roşii şi verzi îmi ieşeau din gură şi plecau către zenit, iar Somnul era un muribund printre gunoaiele minţii noastre, cotrobăind prin tomberoane.

Doctorul intră în salon şi aduce cu el un miros puternic de medicamente. Îmi este frig şi simt cum organele mele joacă şotron în cuşca toracică. Umblând închis în mine precum un submarin singuratic îmi dau seama ce caut aici şi că trebuie să ajung acasă, iar casa mea-i o cochilie de porumbel cu gratii. Rog o asistentă să mă ajute să mă ridic de sub pat. Mă aşez la Enigma şi încep să-i povestesc despre ceva dragoste şi o prinţesă moartă.

Morfina îşi face efectul, iar privirea mi se înceţoşează, uitând de tot şi toate. Endless story de abia acum începe.

Zece minute de faimă (II)

Stefan Oancea — Mon, 30 Aug 2010 18:52:49 +0000

Azi stăteam în pat şi încercam să mă gândesc la tine de fiecare dată când aveam şansa. Dumnezeu ştie că m-a lăsat pe acest pământ fără niciun scop, deci nu fac nimic folositor toată ziua. Tot ce ştiu să fac e să stau, să mă gândesc, să scriu mii şi mii de poveşti şi de romane în mintea mea. Marea lor majoritate nu au fost publicate încă. Încă. Însă, poate într-o zi acestea vor prinde aripi şi mă vor elibera de toate aceste trăiri. De ce nu le-am dat viaţă până acuma? Pentru că poate îmi este frică. Îmi este frică de lumea asta mică, îmi este frică de ziua în care ea le va citi şi poate că nu o să mă înţeleagă. De ani buni trăiesc cu această frică în cap şi în măduva oaselor. De fiecare dată când mă gândesc că ar putea citi această poveste, inima şi respiraţia mi se opresc instantaneu.

Într-o seară mi-am luat un sacou rapid pe mine, m-am suit în primul autobuz şi m-am dus la ea la liceu. Vroiam doar să o văd. Atât şi nimic mai mult. Nu mai puteam să stau şi să mă gândesc la ea fără să o văd, aşa că am luat autobuzul şi m-a lăsat fix în faţa liceului ei. Chiar când am coborât în staţie, mă gândeam cât de mic şi neînsemnat sunt în lume şi poate chiar în inima ei. Acum îmi dădeam seama că nu eram singurul care o iubea. Până şi Dumnezeu crease lumea şi staţiile de autobuz după preferinţele ei. Bănuiesc că ea dorea să nu meargă mult până la liceu, iar Dumnezeu a pus staţia de autobuz chiar în faţa geamurilor clasei ei.

Acum stăteam şi mă uitam la acele perdele albe de la geamuri. Mi-am aprins o ţigare: kent 8. 8? Imposibil! Era numărul de la apartamentul unde locuieşte cu părinţii ei. Oare chiar toată lumea fusese creată special pentru a slăvi sacrul ei feminin? Acest gând mă făcea să mă simt ca o epavă, privind în gol, la şcoală, la fumul ţigării din care uitasem să trag. Fumul se înălţa încet, spre clasa ei, făcându-mă să mă gândesc că duce cu el gândurile şi sentimentele mele la ea. Drumurile noastre însfârşit se vor intersecta! Visam cu ochii deschişi, însă am fost trezit la realitate rapid de clopoţelul ce anunţa pauza. Mă grăbeam să ajung în faţa uşii de la intrare şi să nu o scap nicio clipă din vedere în caz că va ieşi în pauză afară sau dacă o să meargă la magazin cu vreo colegă.

Am schimbat designul la “Oraşul Citeşte – Braşov”

Stefan Oancea — Mon, 30 Aug 2010 11:15:50 +0000

Deşi toată lumea a fost în vacanţă şi nu s-a mai organizat nicio ediţie de Lecturi Urbane Braşov, n-am stat chiar degeaba. Nu fac parte din organizatorii evenimentului (oficial), însă am vorbit cu Ionuţ Popescu şi am reuşit să-l conving să schimbăm tema blogului într-una mai apropiată de scopul evenimentului.

Nu a fost mult de muncă, mai ales că am folosit o temă deja existentă, iar noi doar am modificat-o puţin pe ici pe colo. Totuşi, m-am împotmolit şi am avut nevoie de puţin ajutor însă am scos-o cu bine până la capăt.

Eu zic că este mai aerisită şi se mulează mai bine pentru scopul site-ului. Mai sunt câteva chestii de modificat, însă le vom face odată cu trecerea timpului.

Dacă vreţi să vedeţi totul live puteţi vizita blogul lecturilor urbane, iar de asemenea puteţi afla ce s-a mai întâmplat de pe contul de facebook sau hashtag-ul #lecturiurbane de pe twitter.

De ce iubim bărbaţii?

Stefan Oancea — Sun, 29 Aug 2010 18:15:31 +0000

Articolul ăsta-i mai mult pentru publicul feminin al acestui blog. Hai să facem un mic exerciţiu de imaginaţie şi să ne spuneţi de ce iubiţi bărbaţii. De ce vă iubim noi pe voi cred că v-a zis Cărtărescu, şi v-a dat destule motive. Tot el a făcut-o şi în sens invers (vezi citat), însă cum a şi zis, doar un bărbat ar gândi că acest lucru, de ce ne iubiţi, necesită o explicaţie. Aşa că o dorim.

Dacă vă e mai uşor, gândiţi-vă la actualul/fostul prieten/iubit şi spuneţi ce aţi iubit sau ce iubiţi la el.

Pentru că scriu poezii, cântece şi cărţi dedicate nouă.
Pentru că niciodată nu ne înţeleg, dar nu renunţă la asta niciodată.
Pentru că văd frumuseţea în femei, când femeile au încetat de mult timp să vadă vreo frumuseţe în ele însele.
Pentru că trăiesc ca să ne facă să zâmbim.
Pentru că nu le pasă cum arată sau dacă îmbătrânesc.
Pentru că ne fac să râdem.
Pentru că spun poveşti foarte frumos.
Pentru că abilitatea lor de a visa este probabil cea mai mare resursă de energie intactă de pe planetă.
Pentru că fac mari eforturi să ascundă, fără succes, că sunt fragili şi umani.
Pentru că fie vorbesc prea mult, sau deloc.
Pentru că sunt exploratori şi visători de neîntrecut.
Pentru că ne pot privi în ochi şi să ne topească instantaneu.
Pentru că după toate întâmplările, nu pot trăi fără noi, oricât de tare ar încerca.
Pentru că sunt deştepţi, tandri şi puternici.
Pentru că îi iubim, şi doar un bărbat ar gândi că acest lucru necesită explicaţie.

(citeşte Bianca Dobrescu) – să nu-i spuneţi că are o voce SUPERBĂ!

Dragoste şi ură (XIV)

Stefan Oancea — Sun, 29 Aug 2010 13:59:27 +0000

Totul parcă revenise la normal. Era liberă, gata să facă ce vrea şi când vrea. Trecuseră deja aproape cinci săptămâni de la acel incident şi parcă începea să uite ce s-a întâmplat, însă ştii şi tu, nimic nu trece cu adevărat, urmele vor rămâne mereu acolo tatuate, în sufletul şi pe trupul ei. Acum doar câteva fire naive de praf s-au aşternut deasupra.

Mai erau două zile şi pleca la mare împreună cu fostele colege de liceu. Erau patru în total, iar acolo urma să se întâlnească cu o grămadă de tipi, care mai de care. Nu era interesată de acest subiect câtuşi de puţin. Nu vroia să-i mai vadă. Doar nesimţiţi, porci şi bădărani!

Deja îşi făcuse bagajele, pusese tot, de la periuţa de dinţi până la crema de bronz plus vreo zece kilograme de haine şi accesorii. Cam cât înseamnă asta? Păi, cam trei trolere din acelea mari.
Maria sigur va avea ceva de comentat, adică până la urmă, era maşina ei, portbagajul ei, spaţiul ei. Şi celelalte fete aveau de gând să-şi mai ia bagaje, nu vroiau să plece doar cu hainele ce le purtau în acel minut, iar Dana nu era singura care mergea în acea vacanţă.

Cubul e artă pură, muzică şi literatură

Stefan Oancea — Sat, 28 Aug 2010 19:25:04 +0000

Aseară după ce am mai citit din romanul pe care-l savurez acum şi m-am plictisit de absolut tot, m-am aşezat comod la computer şi am început să verific readerul, să văd ce s-a mai scris pe bloguri. Andrei Ruse a publicat aseară / azi-noapte un articol foarte fain. Este o bucată extrasă şi puţin adaptată din romanul MDMA16 ce urmează să-l lanseze în toamna acestui an (sperăm). Nu vă zic despre ce e vorba, căci altfel n-aţi mai intra să citiţi.

Am discutat puţin cu el şi printre câteva chestii despre care am vorbit mi-a dat un citat din Nichita Stănescu, dintr-un poem al marelui scriitor. Mi-am adus aminte de acele cuvinte, le ştiam de aproape un an, iar prima oară le-am auzit într-o piesă hip-hop, iar mai apoi am aflat ale cui sunt. Da, aţi citit bine, piesă hip-hop!

Este vorba despre poemul “Lecţia despre cub” – Nichita Stănescu, iar mai jos aveţi Carbon & Bitza – Arhitectul:

Se ia o bucată de piatră
se ciopleste cu o daltă de sânge,
se lustruieste cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toti zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Zece minute de faimă (I)

Stefan Oancea — Sat, 28 Aug 2010 18:41:39 +0000

Poate acum te întrebi cine sunt şi de ce naiba am ales să scriu aceste rânduri sub titlul “Zece minute de faimă“. Nu-i aşa? Vrei să aflii cât mai multe. De unde şi până unde. Cauţi zadarnic pe google, însă primeşti acelaşi rezultat de fiecare dată: “niciun rezultat după criteriile tale de căutare”. Poate te întrebi despre ce o să fie vorba în această poveste sau de ce tocmai zece minute. De ce zece? De ce de faimă?

Ei bine, probabil că după ce vei citi această poveste vei uita totul. Vei uita de ea şi de mine. Când cineva îţi va spune că a citit această poveste şi i-a plăcut, tu vei rămâne impasibil şi rece, replicând că n-ai habar despre ce vorbeşte. Vei uita tot ce am aşternut aici, şi vei uita de tine. Vei uita că rândurile astea le-am scris pentru ea.

Însă ea nu va uita niciodata. Şi nici eu. Această poveste va rămâne mereu tatuată în inima ei, iar acel loc, va rămâne un loc secret dedicat mie. The Secret. Sau poate… nici nu ar trebui să spun asta. Poate nici nu e adevărat ceea ce spun eu acum sau poate că nici nu exist cu adevărat, însă ea există şi cu siguranţă va exista mereu în inima mea.

Poate că peste ani, niciunul dintre noi nu-şi va mai aduce aminte de această poveste sau de momentele petrecute împreună. Carpe diem, baby!

Schimb de Cărţi Braşov!

Stefan Oancea — Fri, 27 Aug 2010 17:57:53 +0000

A trecut ceva timp de când am discutat ultima oară cu Cristi despre faptul că în Braşov nu se organizează nimic frumos, că nu sunt evenimente, culturale sau nonculturale. Îmi zicea atunci că nu trebuie să aştept ca ceilalţi să facă ceva, ci să încep să fac eu. L-am ascultat şi i-am promis că o să revin cu veşti noi, şi iată că a venit timpul deşi m-am mişcat puţin mai greu, însă mai bine mai târziu decât niciodată.

Ţin minte că acum un an, sau ceva de genul ăsta am vrut să merg la o ediţie de schimb de cărţi din Braşov, însă am avut aşa un noroc… că atunci când am vrut eu să merg nu se mai organiza. Am văzut că încă mai există oameni în Braşov, tineri în special, care mai citesc, şi ar fi păcat să se piardă acest eveniment. Am vorbit cu George şi am decis să organizăm noi Schimb de Cărţi Braşov, dacă altcineva nu s-a gândit să o facă. Am mai organizat evenimente, însă nu de acest fel aşa că vă cerem puţin îngăduinţă şi susţinere deoarece suntem începători şi poate vom face greşeli, însă ne place să facem greşeli, deoarece numai făcând greşeli înveţi, iar noi ne dorim să învăţăm.

Ce este Schimb de Cărţi?

Schimb de Cărţi este o serie de întâlniri “ca între prieteni” ce se organizează lunar şi ce se desfăşoară în mai multe oraşe din Romania (şi nu numai).
În Braşov, ne vom întâlnim pentru a schimba cărţi între noi şi a discuta la un ceai, la o cafea sau o limonadă, despre cărţi, autori, citate, edituri şi orice altceva ce ţine de literatură, şi nu numai.

Când şi unde va avea loc?

Totul va avea loc duminică, în data de 5 septembrie 2010 începând cu orele 17:00 în Ceai et caetera (str. Castelului, nr 37).

Intrarea este liberă, iar fiecare alege dacă doreşte să intre în discuţii sau doar să stea şi să asculte, savurând un ceai, după cum îi place. Oricine poate participa la aceste întâlniri şi e important de înţeles că nu e vorba de un cerc închis, în care toată lumea se cunoaşte cu toată lumea.

Puteţi veni şi fără cărţi, şi puteţi lua cărţi chiar dacă nu aţi adus nimic în schimb, iar circuitul cărţilor va fi gestionat de noi. Trebuie doar să vă treceţi numele şi “achiziţiile” pe o foaie de hârtie. Plus de aceasta, se poate veni şi pleca oricând.

Feedback

Dacă vă place ideea evenimentului sau pur şi simplu vă plac cărţile şi doriţi să ne ajutaţi, ne-am bucura foarte mult dacă aţi scrie un articol pe blogul vostru despre eveniment sau pur şi simplu să ne lăsaţi un comentariu cu părerea voastră.
De asemenea, am creat un eveniment pe facebook pentru adepţii acestui serviciu, iar acolo vă puteţi anunţa deja participarea.

Mulţumim Alexandru pentru afiş, Andrei Roşca pentru susţinere şi tuturor celor care ne-au ajutat să facem acest proiect posibil.

Convorbiri filosofice

Stefan Oancea — Thu, 26 Aug 2010 19:00:11 +0000

Nu ştiu cum reuşesc eu să dau de fetele mai mari şi mai inteligente din alte oraşe. Le-am găsit aproape pe toate din Bucureşti, Târgu Mureş, Constanţa, Sighişoara. Din Braşov nu răsare nimic? Când aleg categoria “Braşov”, îmi tot dă not found de câţiva ani buni. Bine, am găsit fete foarte inteligente şi din Braşov însă nu suntem chiar pe aceeaşi lungime de undă sau dacă suntem, ele sunt prea mari pentru a avea timp de discuţii kilometrice pe internet despre multe şi nimic. Totuşi, mă bucur că am cunoscut câteva persoane mai mici ca mine, şi care mă uimesc pe zi ce trece. Sunt nebun după convorbirile care încep cu auzi? tu ce crezi că este… ?

Ce este timpul?

Nu există timp cu adevărat. Timpul a fost inventat de către oameni, pentru a se subjuga singuri. Dacă n-ai avea ceas, n-ai şti cât e ceasul şi nu ţi-ar mai păsa de absolut nimic. Gândeşte-te cât de liberi erau oamenii de acum câteva mii de ani, care trăiau în triburi, sau chiar şi cei de acum. Nu aveau calendare, ceasuri etc. Exista un singur principiu după care îşi duceau viaţa, la fel ca animalele. Te trezeşti în fiecare dimineaţă doar pentru că ţi-ai pus ceasul să sune, dar de ce ţi l-ai pus să sune, nici tu nu ştii.

Ce este viaţa?

Viaţa nu este decât un lung drum către moarte, plin de urcuşuri şi coborâşuri. Când nu vom mai fi în această dimensiune, doar spiritul din noi va continua să trăiască, într-o altă dimensiune, în timp ce trupul nostru se va descompune în părţile componente.

Noi înţelegem cu totul altceva despre viată. Credem că e un joc, în care fiecare om se naşte gol dar încearcă să dobândească cât mai multe, uitând de fapt de esenţa vieţii. Nu e important cât trăieşti, ci cum trăieşti şi ceea ce laşi în urma ta. Eu cu asta cred că suntem datori la viaţa asta: să lăsăm ceva în spatele nostru şi să demonstrăm că nu am trăit doar să producem suferinţă şi umbră pe acest pământ. Omul să caute şi să înveţe cât trăieşte!

Priveşte spre zenit! Deschide ochii, geometric vorbind!