Personal, simt nevoia să plec undeva în munţi, în natură şi să nu mai aud de biserică, credincioşi, Dumnezeu şi alte căcaturi făcute pentru bunuri şi valori. Chiar nu mai pot, nu mai pot să vâd câţi oameni înceţi sunt în ţara asta. Presimt că s-ar putea să fac din postul ăsta unul fooarte lung ca dimensiuni, însă simt nevoia să zic tot, tot, până la ultima virgulă.
Nu ştiu dacă aţi aflat, însă România este una din cele mai credincioase ţări din Europa. Ceea ce pe mine mă disperă, nu e faptul că există oameni credincioşi, ci că sunt mulţi înapoiaţi, care sunt credincioşi pentru că sunt manipulaţi, ei nefiind capabili să gândească singuri, să-şi pună întrebări, să afle ce e adevărat şi ce nu, şi alte chestii existenţiale. A, şi ca să înţeleagă lumea aşa cum mă exprim eu: mă refer la credincioşii ăia care şi-ar da şi casa pentru biserica ortodoxă, ăia de fac exact cum zice popa, merg slujbă de slujbă şi nu fac cumpărături duminica pentru că e PĂCAT să-ţi cumperi de mâncare duminica… nu mă refer la oamenii care cred în Dumnezeu, şi atât.

M-am uitat acum câteva săptămâni la  ştiri şi printre altele, a fost o ştire care zicea cam aşa: Guvernul cedează gratuit Bisericii Ortodoxe 32 clădiri, inclusiv hoteluri şi restaurante. Nu mai ţin minte exact pe unde erau amplasate clădirile, dar restaurantele şi un hotel, erau undeva prin partea de SV a României. Întrebare mea e: ce pula mea face biserca ortodoxă cu UN HOTEL? la fel, pe lângă acestea, au mai primit nu ştiu ce clădire din Bucureşti + un bloc nou-nouţ (l-am văzut în imagini şi arăta foarte bine). Ce face mă? Dacă statul român nu are ce face cu ele, de ce nu le vinde la licitaţie, iar cu banii aceia să construiască azile, spitale, centre de plasament, orfelinate? DE CE? Împreună cu biserica ortodoxă, că doar asta face căcatul ăla de biserică, te învaţă să fii mai bun, să împarţi cu aproapele tău, să nu fii lacom!!! Unde morţii ei de smerenie e, când tu, ca părinte cu barba de 1m şi tunică neagră de cavaler templier ce eşti… cobori din BMW X3 albastru metalizat pe Str. Mureşenilor? Unde e mă credincioşilor?

Citeste mai multe »

Săptămâna trecută am primit pe messenger de la o prietenă din Cluj, un mic documentar de pe youtube despre cum poţi fura o bicicletă liniştit în Bucureşti, dar mai ales despre cum suntem noi aşa… ca naţie, ca popor.

Am testat cât de greu e să furi biciclete in București. Mi-am furat bicla de 16 ori, în miezul zilei din locuri aglomerate ale Capitalei, să vad dacă mă oprește cineva. Uite ce s-a întâmplat.

Îmi aduc acum aminte de ăştia care sunt ei aşa indignaţi că parlamentarii au adus ţara în halul ăsta şi etc. Îmi place aia cu ăia de la putere. Hahaha, foarte amuzant. Pe lângă ăştia, mai sunt ăia care cred cu tărie că ne tragem din romani, adică am fost colonizaţi de romani şi avem sânge latin. Voi ce credeţi? Ăia când au aflat că trebuie să trimită personal aici, să ne colonizeze, oare s-au gândit să trimită geniile, filosofii, scriitorii, actorii, profesorii… ? Eu cred că nu. Da, probabil e adevărat că am fost colonizaţi de romani, însă mai contează şi CUM.

Cum ar zice Toto: căcat nou! Mă tot chinui să aflu de ce ţipă femeia asta. Mi-am întrebat amicele, nici ele nu ştiu. În fine, am căzut, am decăzut, m-am ridicat singurel pe picioarele mele şi acum privesc drept în faţă.

Se pare că am fost mai aşteptat ca Isus, la două minute după ce am remediat problema erau zece persoane online pe blog (nu erau din căutări). Deci, e ceva, şi jur că de acum nu mai zic când refac problemele, când scriu ceva, când vorbesc despre ceva, că nu e bine. Dacă nu mă ţin de cuvânt, îmi bat oamenii obrazul şi nu miroase bine. Băă.. eşti bulangiu? Ai zis că faci X.

Pe lângă toate astea, ar fi trebuit să scriu despre 2012 în luna octombrie. Nu e nici jumate articolul aşa că îl amânăm până ne dăm seama despre ce ar mai trebui scris, plus că dacă am ratat luna octombrie… jumate nu mai are rost. Dar asta e, nu a fost vina mea că google pasează advertismente în stânga şi-n dreapta ca pe un joint bun, deşi problema respectivă nu ţinea de mine. Eu ce să fac? Să mă apuc de coding să le zic ălora din America şi Japonia că pluginurile lor au bug-uri? Bine.

// să nu uit de comunitatea online a liceenilor din România: www.la-liceu.com – forum nou prin lumea asta, marca s3ptember, pentru cei cărora le place să se mai distreze în modul ăsta. Eu nu mai am timp de aşa ceva, deşi activam doar pe cele de muzică, ale formaţiilor din peisajul mioritic.

În fiecare zi încerc să fac acelaşi lucru important: să mă trezesc la şapte dimineaţa, să mă duc să-mi cumpăr ţigări, să fumez vreo două şi să-mi beau cafeaua în compania lor. După asta, să mă culc înapoi, să rămân la gândurile mele întunecate, la demonii din interior.

Îmi tot spui că mă concediezi şi că nu voi mai fi scriitorul tău preferat dacă nu mai scriu pe blog, dar… pe bune acum, cine te crezi dragă Ana? (hai, hai, aruncă cu ceva prin cameră!) Fiecare început, are până la urmă şi un sfârşit, iar eu nu-s Quijote să mă lupt cu morile de vânt.

Gândeşte-te la cea mai bună carte pe care ai citit-o tu, gândeştete că eşti la ultima pagină. Acum, prin acest text eu voi pune punctul pe i, de la cuvântul sfârşIt!

e o durere pe care abia pot s-o descriu
că te trezesti trist şi pustiu,
trăind în corp ca în sicriu,
un chin cu lacrimi, adormind târziu.

au fost singuri doi,
în anotimpul cu nenumărate ploi.

În încercarea mea de a fi un om mai bun, de a găsi ilminarea, de a înţelege cosmosul, m-am gândit că pot face toate astea doar ajutându-mă pe mine, ceea ce implicit implică faptul de a te ajuta pe tine. Îţi întind o mână de ajutor şi de prietenie. Vom merge împreună în sufragerie, de mânuţă, ne vom întinde pe covorul alb şi moale şi ne vom pune pe strâns jucării, adunat amintiri, cules sentimente.

Doar atunci, draga mea Pandora, cutia aceea va fi bagajul tău plin, căci acum e doar pregătit. Le vom lega pe toate cele cu elastice colorate, prinse cu agrafe, strânse mănunchiuri-mănunchiuri.

Când totul va fi gata, te vei ridica, îţi vei lua tot ce ai avut şi vei pleca într-un loc numai de tine ştiut. Poate la Slobozia, sau chiar Tibet, cert e că n-ar mai trebui să ne găsim paşii unuia aşezaţi lângă ai celuilalt pe vreo stradă, nici acum, nici într-o viaţă următoare.

Regretă tot, uită şi plângi că s-a întâmplat ceva vreodată!

Stai întins în pat şi îţi freci ochii cu ambele mâini în încercarea ta disperată de a-ţi şterge ce ai scrijelit pe retină, însă fără folos şi te opreşti doar când intervine durerea pe care nu o poţi suporta. Te simţi abandonat, trist şi singur, dar în acelaşi timp aglomerat pe interior, şi-ţi aduci aminte de toate lucrurile care te înconjoară. Cât de mare este lumea, acum, când eşti atât de mic…

Soare în octombrie, şi aici, şi probabil şi acolo la el. Oare el ce face? E singur, în partea de nord a oraşului, stând cu o carte în mână pe vreo canapea din umila lui locuinţă, studiindu-l pe Verlaine sau vânzând heroină pe la colţul vreunui bar sau bloc.

Eşti letargic, dar te trezeşti că cineva îţi bate în uşa camerei, te duci, verifici şi constaţi că nu e nimeni acolo. Revii la starea pe care o aveai înainte de episodul ăsta şi îţi dai seama că eşti extrem de mic şi îţi e frică de orice te înconjoară. Nu îţi este frică de Dumnezeu, sau de lipsa lui Dumnezeu din tine, ci de faptul că niciodată n-ai să ajungi ca el, că niciodată nu vei atinge acel nivel, iar cel mai frică îţi este de faptul că probabil niciodată nu vei ajunge ceea ce ai visat şi ţi-ai dorit să ajungi.

Tu m-ai învăţat nespus de multe. Ce sunt visele, şi de ce ar trebui ca ele să fie complicate, ce e bun cu adevărat şi că omul e singurul rău prezent aici. Probabil voi urma calea ta, iar primul pas e să răspândesc tot ceea ce ai făcut, urmând să citesc mult, să călătoresc mult, să cunosc oameni, să-i las să vorbească şi să încerc să înţeleg ce spun. Doar atunci voi simţi că am făcut ceea ce-mi doream să fac.

Am reuşit să pun blogul pe picioare după ce fanii specii au pus mână de la mână şi l-au doborât ca pe o cazemată după publicarea articolului trecut. Şi da, eu voi rămâne cu bastardul până la capăt, măcar băiatul nu fură versuri de la mafia ca să se laude cu ele prin concerte. Dragoş? se aude acolo în spate? Măcar el nu apare în poze, nu dă interviuri, nu participă la trei mii de evenimente, nu face promo-uri în fiecare zi. În octombrie şi pentru totdeauna, respect pentru Champs de Mars.

Le mulţumesc tuturor celor care s-au simţit lezaţi de imaginea cu Illuminati. Nu am s-o scot, nicidecum, am s-o las pentru ca îi respect pe oamenii care au făcut ce au făcut în trecut. Înainte să faceţi afirmaţii, să vă legaţi de ceva, să criticaţi ceva ce nu înţelegeţi, ce ar fi dacă aţi încerca să vă faceţi nişte poze în oglindă şi cu alte cărţi înafară de aia de telefon? Poate aşa veţi rămâne cu ceva.

Mai am puţin şi trec de 70 de fani la pagina de facebook a blogului. Eu prefer să spun că am totuşi prieteni, nu fani. Vă mulţumesc oricum ar fi.

( murdaresc )

Acum :

Iulie 2009  – Decembrie 2009 – Inregistrez, mixez, ma ocup de concerte (ti-am dat sa mananci cand mureai de foame si nimanui nu i-ar fi pasat daca o faceai ), lesin la sfarsitul lansarii s.a.m.d

Februarie 2010 – Colaborarea dintre mine si Specii a luat sfarsit. Septembrie 2010 – Dragos afla asta. Ma injura pe net, dar trebuie sa ma injure. E ok Dragos citeste mai departe.

Apartenenta mea a fost doar stiintifica. Prezenta mea era interesul, in detalii.

Interesul in a cultiva minciuni spre a ridica o poiana de manute.

Dragonul e un tigan din Barlad folosit pe post de clown. ( vezi you tube ) Chimie …nici macar nu stiu cum te cheama “bro”.

“E adevarat ca te-ai certat samd” spun: – Nu ai cum sa te certi cu cineva cu care nu ai fost vreodata prieten.

Trebuie sa intelegi ca pozez in geniu neinteles in fata unor oameni care nu au vazut in viata lor o pictura.

Nu comenta. Nu da Like.

Parerea ta nu conteaza. Stii de ce nu conteaza?

Pentru ca nu are absolut nici o consecinta.

Aş vrea să mă ascund în carapacea mea şi să uit de voi. De asemenea, ar trebui să nu mă mai căutaţi. Mi-ar fi mult mai bine, cu spiritul de conservare-n piept. Eşti bucuroasă? Eu nu.

De fiecare dată când mă vor întreba, le voi spune că ai murit. În clubul morţilor e extrem de frig, iar cornuleţele cu carbit de pe masa imaginară din cameră au gust de foame.
Şi-mi aduc aminte cum stăteam pe bordură, chiar în centrul oraşului, şi vorbeam cu prietenii mei porumbei, şi-i hrăneam cu sandwich-urile din dotare. Nu credeam că porumbeii mănâncă şi şunca de Praga. Ăştia din Braşov sunt un prototip din viitor, cu săgeţi în loc de pene, gratii la ochi şi o mini-casma de dimensiuni mini, în loc de cioc.

Mă trezesc din realitate şi mă gândesc că ar trebui să plec prin Suedia, care a început să-mi placă din ce în ce mai mult cum sună: S-U-E-D-I-A. Şi-mi aduc brusc aminte că mi-am lăsat căciula one love în banca de la şcoală, alături de cartea magică pe care o citesc acum: “Spam, ursul solar”.

Mor încet. Trag pământul deasupra mea precum o pătură.

Îmi place să cred că undeva în cosmos fiecare om are o carte în care fiecare dintre noi scrie zilnic, oră de oră, minut de minut, secundă de secundă. Fiecare pas, fiecare respiraţie, fiecare faptă, fiecare prietenie legată, fiecare fată cunoscută, fiecare prieten uitat, fiecare moment plăcut şi viceversa e trecut acolo, pe vecie. Vom ajunge s-o citim doar atunci când vom trece în altă dimensiune, iar atunci vom afla de câte ori am făcut pe cineva să plângă, sau câte persoane am rănit, pe câte le-am făcut fericite, câţi kilometrii am parcus pe jos, câţi ani am lenevit, câţi ani mai aveam maxim de lenevit, câte ţigări am fumat, de câte ori am clipit, de câte ori am ascultat The Killers,  de câte ori am rostit cuvântul “te iubesc” şi multe altele.

Iar atunci vom afla totul, absolut tot. Fiecare adevăr în parte va ieşi la iveală ca atunci când scoţi o scrisoare din plicul ei. Exact aşa, vom afla ce gândeau cu adevărat prietenii despre noi, ce gândeam cu adevărat despre prieteni. Nu vom mai avea o conştiinţă, nici subconştient, iar totul va fi foarte limpede. Şi va fi plăcut să-ţi aduci aminte de vechile amintiri pe care nu le-ai avut niciodată. Să aflii ce persoane urma să cunoşti, dacă nu mureai.

Uneori retrăiesc clipele de mult apuse, dau timpul înapoi şi-mi aduc aminte de persoanele pierdute, sau pe jumătate pierdute. Mi-ar place să am puterea să re-scriu ceea ce am măzgălit până acum în viaţa mea. După erată, totul ar arăta altfel. Dar n-am obosit, încă mai scriu…

Citeste mai multe »

Am o mie de voci în cap. Poate prea multe, poate prea puţine. Pe acest drum pavat cu vise şi speranţe, am realizat că există multe obstacole. Semafor după semafor, stop-uri după stop-uri. Diverse piedici ce nu vor să te lase să realizezi ceea ce ţi-ai propus.

Oare ce sens are să mai scriu / Despre relaţii pierdute-n pustiu… / Nu e bine… nu, nu, nu e bine…

Şi, ca să fim scurţi la obiect: Zece minute de faimă trebuia să aibe cam 10 “episoade”. M-am tot gândit dacă să mai public sau nu. Totuşi, ele sunt undeva, acolo. Şi acolo vor rămâne. La sfârşit toată lumea afla povestea integrală şi ce reprezentau cele zece minute de faimă. De ce zece. Şi de ce de faimă. Asta e. Cum zicea o prietenă: anumite iubiri, cele greşite, sunt la fel ca ţigările: e mai bine să te laşi.