Luna trecută a avut loc prima noastră întâlnire de Schimb de Cărţi după o mare pauză în care nu a mai fost organizat acest eveniment. O nouă formulă, o nouă locaţie. Am fost între 20-25 de persoane data trecută, un număr destul de mare după părerea mea şi a ieşit foarte ok. Prima ediţie, lume nouă, fiecare cu emoţiile lui, puţine vorbe… însă pe sfârşit atmosfera s-a mai destins. Nu are rost să fac un fel de review pentru că nu-mi doresc asta, şi nu-mi doresc ca oamenii să caute Schimb de Cărţi pe google să afle cum a fost de parcă ar fi nu ştiu ce concert. NU! Dacă eşti interesat de asemenea evenimente, te duci şi vezi cum e: dacă ţi-a plăcut, te mai duci, dacă nu – nu.

Ne-am gândit că albinele vor dispărea în puţin timp pentru câteva luni din peisaj, aşa că… după cum urmează, detalii despre Schimb de Cărţi Braşov (II):

Ce este Schimb de Cărţi?

Schimb de Cărţi este o serie de întâlniri “ca între prieteni” ce se organizează lunar şi ce se desfăşoară în mai multe oraşe din Romania (şi nu numai).
În Braşov, ne vom întâlnim pentru a schimba cărţi între noi şi a discuta la un ceai, la o cafea sau o limonadă, despre cărţi, autori, citate, edituri şi orice altceva ce ţine de literatură, şi nu numai.

Când şi unde va avea loc?

Totul va avea loc duminică, în data de 10 octombrie 2010 începând cu orele 17:00 în Ceai et caetera (str. Castelului, nr 37).

Intrarea este liberă, iar fiecare alege dacă doreşte să intre în discuţii sau doar să stea şi să asculte, savurând un ceai, după cum îi place. Oricine poate participa la aceste întâlniri şi e important de înţeles că nu e vorba de un cerc închis, în care toată lumea se cunoaşte cu toată lumea.

Citeste mai multe »

Despre oamenii cu ecologia şi alte chestii d-astea care mai sunt la modă. N-am nimic cu ei, bravo lor dacă au ieşit afară să facă curat după alţii şi aşa mai departe. Am tot discutat cu o prietenă pe tema asta. Mă tot întreb câţi din ăia din echipa care a iniţiat evenimentul în România îşi sortează gunoiul acasă la ei. Măcar două categorii: hârtie şi plastic. Şi au simţit ei aşa că dacă fac asta, nu e de ajuns, adică dacă ei reuşesc să facă asta acasă foarte bine… s-au gândit că trebuie să facă o zi în care să mobilizeze oamenii să iasă din case, să facă curat. CÂŢI? Chestiile astea de ce nu le ziceţi pe bloguri? De ce nu apar în ziare, la ştiri? De ce nu vine X retardată (a se citi PR-istă) d-aia de-i curg balele după Bobby Voicu (tot respectu’) sau altu de pe aici să zică: bă eu fac aia, aia, aia şi m-am gândit că e prea puţin mă.

Am discutat cu câteva persoane care au fost la prostia asta şi au făcut curat. Cum a fost bă? Păi să vezi mă, ne-am dus, am strâns cinci pet-uri şi ne-am pus la o vorbă, ca tot românu… a da? Tare! Felicitări, de azi eşti un mic ecologist adevărat! Ai strâns cinci pet-uri!

La fel de retardată, mi se pare şi Earth Hour, sau mă rog, cum îi zice că nu am de gând să mă documentez despre nimic. Fraierii să stingă luminile într-o seară în timp ce fabricile consumă la greu! Bun.

Citeste mai multe »

Cel mai frumos anotimp însfârşit a sosit aşa cum îl doream eu. Cu ploi multe, cu frig, cu frunze galbene şi roşiatice moarte căzute pe jos, prin parcuri, cu oameni zgribuliţi care se ţin de mână şi intră rapid în cea mai apropiată cafenea. Cu artişti ce-şi cară instrumentele grele în hăinuţele lor strâmte, cu piese de teatru, cu miros de cafea şi ceai ieşind de pe fiecare gang al străzii, cu mii de ghetuţe şi paltonaşe, cu câte şi mai câte.

Eu ştiu, şi ţi-am spus şi ţie, amintirile nu se uită niciodată, iar domnul Alzheimer e un simplu soldat împotriva armatei iubirii.

De obicei când încep un articol scriu titlul iar mai apoi scriu despre ceea ce vreau să vorbesc, să explic etc. Acum chiar nu ştiu ce titlu să aleg, aşa că mai întâi voi scrie articolul iar de abia apoi voi arunca şi un titlu.

Ideea de bază e că atunci când ajungi la o vârstă şi începi să pricepi nişte lucruri care până acum ţi se păreau normale, îţi schimbi cu totul părerile şi ideile. Dacă tu n-ai fost în stare să faci nimic cu viaţa ta, gândindu-te că nu e de datoria ta să înveţi nişte discipline sau să-ţi însuşeşti nişte cunoştinţe, să înveţi mai multe meserii, să ai nişte deprinderi şi nişte competenţe… chiar îţi meriţi soarta.

Dacă tu ai patruzeci de ani şi mergi la locul de muncă doar pentru a-i face pe cei mai mici ca tine de căcat, pentru că tu ai patruzeci de ani şi o facultate terminată… crede-mă, ai terminat-o degeaba! Eşti un adevărat… ce demonstrezi? Ştiu analfabeţi deştepţi şi proşti olimpici la chimie! şi chiar e adevărat. Am întâlnit foarte mulţi tineri din licee bune care m-au făcut să rămân perplex arătându-mi cum gândesc ei, ce idei au şi cum se comportă la vârsta pe care o au. Dacă eşti într-un liceu bun, nici pe departe nu înseamnă neapărat că eşti şi deştept.

Va urma un fel de Îngeri şi Demoni, iar pe lista mea sunt profesorii care nici ei nu cred ce spun şi care se cred superiori, aceştia înlocuind cardinalii. Primul de pe listă a fost executat. Va urma..

Ceea ce urmează nu este un pamflet iar sfaturile trebuiesc luate ca atare!

Mă distrează extrem extrem, la extrem, de mult când îi văd pe băieţii care se agită, care e mai şmecher, care are mai mulţi muşchi, care a fost la sală mai mult timp, care are mai mulţi prieteni bazaţi şi aşa mai de parte. Mă distrează când îi văd cum se ameninţă, cum se iau la bataie, cum vin ei aşa şmecheraşi cu blugi largi, cu bandane pe cap, cu ţigări după urechi…

Învăţaţi dracului odată că mintea conduce pumnul, nu invers. Degeaba ai şapte ani de sală în spate, 86 de kilograme şi ridici 140 la piept. Degeaba ai 3000 de prieteni cu 4000 de BMW-uri negre tunate şi cu geamuri fumurii. Totul e nimic, atâta timp cât în România, la momentul de faţă, poţi cumpăra un pistol cu preţul de 600 – 700 (cu tot cu armament). Poate pistoalele automate sunt puţin mai scumpe, însă nu asta e ideea. Cert e că nu trebuie să ai o avere să-ţi poţi permite un pistol.

Da` frate… nu te teme, ai prieteni, eşti bazat…
Pot să-ţi trag două gloanţe-n cap şi să scap!

P.S. îmi cer scuze pentru acest articol.

Şi-s prost şi uneori uit să scriu ce-mi trece prin minte, ocupându-mă cu tot felul de lucruri şi persoane inutile. Mai e puţin, şi o ştiu, şi o simt, şi mi-au spus-o chiar şi ei.

De dimineaţă, când am coborât la căsuţa poştală în speranţa că voi găsi încă o scrisoare de la tine, am fost foarte surprins. Mai mult neplăcut decât plăcut. Nu era numele tău pe el, era un plic alb pe care erau trecute cu verde, un nume şi o adresă, primit de la policlinica la care am fost săptămâna trecută şi mi-am făcut analizele, în disperarea mea de a căuta un antidot, o scăpare. Din păcate, este prea târziu, iar acum am ajuns la ultima fază: resemnarea. Atunci când nu mai doare, când mintea se acomodează cu ceea ce trupul simte.

Mi-au spus că mai am maxim şase luni. Şase luni în care voi încerca să fac tot ceea ce n-am făcut până acum, să-ţi spun ce n-am putut să-ţi spun, şase luni în care îi voi fi infidel morţii, iar apoi… Şi poate aşa mă voi simţi mai bine şi voi pleca împăcat. Cine ştie, poate dincolo vei fi iar lângă mine şi ne vom înţelege mai bine decât am putut s-o facem de data aceasta.

Am lăsat plicul acela plin de tristeţe pe biroul meu, alături de ultima ta scrisoare, unde, pe o foaie dictando se vedea scris frumos şi arcuit: Do you want it? Do you want me? I want it.  It is you. You are where I want to be.

Elr nfir wfkz grmv! Deschide ochii bine şi citeşte! Doar tu vei înţelege!

Căci aşa se scrie istoria: ce-a fost odată dramă azi e farsă. Doar că lucrul cel mai dramatic de pe lume e tocmai această farsă continuă în care noi, cei moderni, ne ducem viaţa. Oamenii acelor epoci trăiau în mizerie până-n gât, habar n-aveau de cele mai mari binefaceri ale civilizaţiei: closetul cu apă, periuţa de dinţi şi tampoanele igienice. Sănătatea şi viaţa le erau ameninţate clipă de clipă, piereau ca muştele la orice molimă, erau jupuiţi de vii pentru un filioque oarecare, aveau dinţii stricaţi şi duhneau ca viezurii, dar măcare îşi trăiau viaţa lor, în trupul lor grosolan învelit în cârpe. Pe când noi, noi, epigonii? Păi, trăim şi noi un fel de realitate, pe Messenger, pe YouTube şi pe World of Warcraft asumându-ne nume şi identităţi false, care devin încet-încet mai adevărate decât propriul nostru trup şi propria noastră viaţă.

Cópii fără original, oameni fără credinţe şi valori, vieţuim şi noi cumva – e adevărat, igienic şi confortabil – de vreme ce tot ne-am născut. Dar cum naiba să nu-i invidiezi câteodată din tot sufletul pe acei oameni care aveau ca singur gadget destinul?

P.S. citatul de mai sus face parte din cartea “Frumoasele străine” – Mircea Cărtărescu, povestioara cu acelaşi nume. Articolul ăsta fiind ca un fel de apropo la ce declara el pe aici. Mare dreptate…

Eu nu citesc bloguri. M-am săturat de atâţia retarzi care scriu despre toate căcaturile care se caută. Puţini mai sunt ăia originali, old school, cum îmi place mie să zic… şi nu prea mai am timp să-i citesc. Totuşi, azi nu ştiu cum dracu am dat pentru un articol magistral. Nimeni nu putea să zică ceva mai bun de atât. M-am hotărât pe loc că e cel mai bun de cum l-am văzut, şi deşi mi-am promis mie că nu o să scriu despre căcatul ăsta de eveniment, sau acţiune, sau ce dracu vrea să fie, tot o să conţină numele ăla. Deci: Ecologizare? PAS!

“Let’s do it, România” e pentru a avea o ţară curată? Hai să fim serioşi. Într-o lună, dacă mai e vreme frumoasă, sau cel târziu în primăvară, mizeria e la loc. Pentru a da o lecţie cuiva? Ei, nu mai spune! Aceia care îşi lasă gunoiul în poiană sau la marginea drumului sunt cei care claxonează la nunţi, care scuipă pe trotuare, care înjură cu voce tare în public, care nu dau locul bătrânilor în autobuz, care îşi parchează maşina ocupând tot trotuarul, care nu-şi închid telefoanele la cinema, care pun muzica la maxim în maşini, restaurante şi acasă, care îşi aruncă tampoanele folosite lângă toaletă, nu în gunoi, şi altele de acest gen.

Oameni ca ăştia nu o să înveţe niciodată nimic. Dacă nu s-au deprins în 20 de ani să fie civilizaţi, nu or să fie nici de acum înainte. Sunt o cauză pierdută, iar eu nu am apetenţă să lupt pentru cauzele pierdute. În plus, m-am săturat până peste cap de valul ăsta de ecologizare care a lovit ţara şi de asociaţiile de tot felul care îl promovează pe bani grei. Mai nou, nu eşti “trendy” dacă nu cureţi un munte, nu plantezi un copac sau nu mergi cu bicicleta. Dă bine în CV să faci toate astea, eşti european de soi, nu or’ş’cine.

Ei, bine, am decis că nu vreau să fiu “trendy”! şi-mi voi cumpăra cizme de cauciu că pot trece liniştit printre gunoaie.

Felicitări Laura Laurenţiu!

Simt nevoia să mă repet: bă, e mult mai uşor să aloci toate cele şi să investeşti în a învăţa populaţia că nu e ok să arunce pe jos, să înveţi cretinii că nu e bine şi aşa mai departe, decât să stai din x în x timp să strângi după ei. Oricum, gunoaiele vor reveni, chiar dacă voi faceţi curat acum. Unele generaţii pleacă de pe această lume, altele vin. Veţi sta să curăţaţi după fiecare? Da…

Aş avea nevoie de un fundal negru pentru acest articol, însă din păcate nu-l am. Înainte de a citi textul, aş prefera să daţi play melodiei. Nu ştiu dacă voi putea să fiu coerent în textul ăsta, şi nici nu urmăresc să fiu. Tocmai ce-am terminat de vizionat primul episod din sezonul şase al serialului Criminal Minds.

Ideea episodului era bazată pe actele sadice făcute de un criminal psihopat, care omora oameni pentru că avea impresia că aşa îi scapă de ce e rău în această viaţă, că îi eliberează. La sfârşit, fetiţa unui poliţist a rămas fără nicio rudă, acestea fiind ucise de către acel om. Pur şi simplu nu înţeleg unele lucruri de pe lumea asta. Şi cu siguranţă nu voi reuşi să le înţeleg niciodată.

Mereu când văd, aud, astfel de poveşti şi conştientizez că sunt reale, în minte am doar un gând şi doar o speranţă: că persoanele ca Dexter chiar există pe această lume. Şi ştiu că există, şi mă bucur pentru asta. Gândul acela, nu o să-l spun, bănuind că vă daţi seama şi singuri. Există un singur motiv pentru a ucide pe această lume, şi ţinând cont de el, aş…

Singura punte e jumătatea, găseşte, umple partea
Cu bunătatea, dreptatea, şi încheie-ţi cartea, închide-ncet o parte
De lume-n ploapă
Şi-mi spune în şoaptă…
Ea te aşteaptă în altă haltă,
Deci fugi spre ea, prin zile lungi de soare-n dungi
Sau fulgi de nea, şi-apuci atunci s-ajungi o stea.

* Văd tineri în orgie, trăind prezentul ca pe vecie! Se face din orice căcat spectacol, cred că un Iisus modern ar cere taxă pe miracol. Minciuni şi bătrâni dogmatici peste tot, eşti semi-analfabet… te numeşti semidoct!

Doar ca fapt divers, am aflat că trebuie să-mi cumpăr cartea de franceză, care costă 50 de lei. Nu-i aşa că viaţa e minunată iar sistemul are grijă ca eu să am nişte aptitudini şi competenţe când voi termina căcatul ăsta de acum în căutarea căcatului celălalt? Este!

• parcă în România învăţământul era gratuit, eu aşa ştiam.
• n-am absolut nicio treabă cu limba franceză, şi chiar nu mă pasionează, deşi iubesc Parisul şi Franţa. Momentan nici nu vreau şi nici nu mă chinui să învăţ limba aia pentru că eu consider că nu o ştiu nici 1/3 p-aia maternă. Deci la ce bun să ştii trei limbi strâine când tu nu ştii cum se scrie mia dat. Se aude acolo în spate bă, elevii premianţi ai lu` peşte? Mulţumesc.
• cartea aia care trebuie s-o cumpăr costă 50 de lei (a fost sugerată de profesoară), şi nici măcar nu dau la bac limba aia, nici mai departe nu mă interesează prea mult, nici NIMIC! 50 aia + 10 lei fiecare carte ce aparţine unei alte materii (am pus MINIMUL minim!). Pe pariu că nu e niciuna sub 25, dar mă rog…
  130 lei marea majoritate a cărţilor (dacă o carte costă 10 lei + cea de franceză), şi fără cărţile de muzică şi religie (să zicem că nu ne interesează materiile acestea). Vouă vi se pare puţin? Sau mai bine zis, GRATIS? Mie nu.

  Citeste mai multe »

Am ajuns la vârsta în care reuşesc să admit că nu am regrete. Am uitat de umilinţă, suferinţă, mizerie, ură, dragoste, sex, alcool, ţigări, mari-mari şamd. Mi-am petrecut o bună parte din viaţă până acuma respirând, şi nici nu ştiu de ce am făcut-o. Nu ştiu de ce am trăit, de ce am iubit, de ce am suferit şi… ce o să se aleagă după toate astea? Ce o să las eu în urmă? Un doliu şi atât? Oare voi lăsa suferinţă, lacrimi… sau am fost doar un om legat la ochi care a trecut prin viaţă, ca un ac de seringă printr-o venă? Acum realizez că viaţa mea a fost doar un labirint, în care am fost ghidat numai de sentimente, palme şi vorbe dure.

Azi mi-am făcut curaj şi am ieşit din casă. Am văzut şi altceva înafară de negru, sânge, seringi şi fotografii. M-am dus şi m-am plimbat prin parc. Pur şi simplu. Însă nici acolo nu am reuşit să mă liniştesc şi să uit de toate. În fiecare om îl vedeam pe Iuda, care era gata să-şi trădeze prietenul pentru câteva hârtii. Şi aşa sunteti toţi, toţi! D-asta am ales să trăiesc departe de jungla urbană, de oameni, de parşivitate, de minciună, de ură, de falsă prietenie! M-am refugiat în apartamentul meu precum într-un Alcatraz, să citesc, să desenez, să creez, să pun pixu pe foaie, să fac muzică. Să-mi urmez visele şi să uit de probleme! Să călătoresc în alte galaxii, să merg pe Vega, Eris, Sedna, Sirius şi în alte locuri.

M-am săturat să trăiesc ca un orb, condus de persoane luminate (cu lanterna), de iluminaţi, de noua ordine mondială. Afară, sunt două lumi: lumea lor, unde totul e bine şi frumos şi… lumea noastră! Cea plină de civili, arme, cocktailuri, bombe-njur şi eroi căzuţi la datorie. Deşi voi mă vedeţi, eu sunt plecat oricum … vă scriu din lumea mea acum!

P.S. copii, nu încercaţi asta acasă!