ne-am apucat amândoi acum doi ani
fiecare avansa încet,
ştia ce are de făcut.
vers cu vers, sentiment cu sentiment,
umpleam pagini dar şi inimi
şi nu ne păsa dacă eram buni sau nu.
asta simţeam că trebuie să facem
şi în modul ăsta pierdeam timpul.

suntem la jumătatea drumului, şi
simt că vrei să renunţi,
dar nu te voi lăsa.
mai sunt doi, doi ani şi noi doi
în ploaie goi, sărutându-ţi buzele moi.

vor trece rapid
şi vom face aceleaşi lucruri
fără să te gândeşti,
eu să scriu, tu să mă iubeşti.

Încă o dată Hades-ul şi-a dat mâna cu Facem ca să scoată ceva magistral. Multe proiecte tari au ieşit împreună, multe ies, şi or să iasă în continuare. Până atunci Axes va lansa un super album după cum se anunţă. Până acum îmi place la nebunie cum o dă pe piesele care a apărut: piesele de pe “Poezie Balistică” dar şi de pe “Fiul risipitor”.

Momentan a ieşit piesa “Nu mă ascund” în colaborare cu Aforic şi DJ Faibo X care a venit cu scratch-urile dar şi cu negativul la care a mai pus umărul şi Bitza. Această piesă are parte şi de un videoclip realizat FOARTE bine, mulat perfect după tema piesei, unde Koma a făcut o treabă excelentă, ca de obicei. Are deja 7,900 de vizualizări în 2 zile!!! Eu zic că e ceva… ţinând cont că aici e o temă de viaţă, rime culte, de underground! Ne-am săturat de piese bazate pe acelaşi subiect de căcat, făcute pentru puştii de 15 ani. Se aude acolo în spate, Okapi? Degeaba aveţi 5000 de fani, dacă în capul lor e vid.

Citeste mai multe »

Amorţeala aşteaptă în fiecare celulă prezentă în cosmos şi se relaxează de parcă ar fi prima oară când face asta. Ploaia spală oraşul de păcate şi de lucruri urâte, iar frunzele copacilor alunecă prin aer aşteptând să ajungă pe pământul negru şî moale ştiind că vor ajunge un covor pentru oameni şi hrană pentru insecte. Toamna se apropie cu paşi rapizi şi dă semne că anul ăsta nu va mai aştepta la uşa de metal, ca tu să-i deschizi, ci va intra forţat, dărmând tot ce-i stă în cale.

Confund şi gol aştept ca cineva să vină şi să mă trezească. Unde sunt? Cine sunteţi? Vreau înapoi, duceţi-mă înapoi! iar pisica asta ce face pe corpul meu? Uneori, când oameniilor nu le mai pasă de tine, găseşti compasiune în inimile pisicilor. Şi deşi nu-ţi poate rosti că te iubeşte, tu tot o crezi şi o înţelegi. Dacă EA nu a reuşit să-ţi spună, pe acel trup cald şi moale de ce să nu-l crezi atunci când îţi este alături la greu?
Prietenul meu Noiembrie mă scutură şi mă trezesc buimac cu un paşaport norvegian în mână.

Anti-poezia nu este ceea ce pare, iar eu sunt un provelit al simbolismului. De mâine voi pierde orice urmă de umanitate, şi deşi poate nu voi progresa către suprauman, măcar o să spun că am încercat.

Vaci, porci, găini, tânţari… ce urmează? Oare săracele animale ştiu câte boli am inventat noi, oamenii, şi am dat vina pe ele? Sau am arătat cu degetul spre ele ca fiind purtătoare? Dacă ar afla nu cred că ar mai sta prin preajma noastră, sau nu ne-ar mai tolera prezenta prin preajma lor.

Tot stau şi mă uit în jurul meu şi observ cât de inculţi sunt unii oameni. Vreţi să aflaţi câţi oameni inculţi există în România? Numărul este egal cu al acelora care când au auzit de “west nile” sau cum dracu îi zice au dat fuguţa-fuguţa la farmacie să cumpere creme şi pastiluţe şi raid şi toate cele mai vreţi voi. Cât de idiot mă crezi? Nu zic că nu e real, desigur că e, însă de unde dracu tot apar viruşii ăştia? Da, da, îl ştiu pe Darwin şi pe teoria lui dar de ce simt că în cazul de faţă nu se aplică? NU există nicio evoluţie în trei ani. Azi ţânţarii nu ne fac nimic, iar la anu ne omoară. Să i-o spuneţi lui mutu p-asta. NU există aşa ceva! Chestiile astea se realizeaza în zeci, poate sute de ani sau şi mai mult.

Paragraful de mai sus a fost 1. Mai mult de atât, nu există niciun antidot… Bun, am înţeles, dar dacă nu există niciun antidot, cum l-ati descoperit fratele meu voi? Vă mai şi daţi singuri de gol, venind cu un nume, cu detalii, cu sfaturi despre cum am putea să ne păzim de aşa ceva, însă… n-aveţi antidot! Bine… sunteţi amuzanţi.

Dupa părerea mea, e un alt virus, sau mai bine zis “proiect” creat exact după acelaşi tip după care au fost făcute şi multe alte conspiraţii, bazate strict pe principiul hegelian.

Georg Wilhelm Hegel a fost un filosof german considerat astăzi drept unul din cei mai influenţi gânditori ai timpurilor moderne. Hegel este cunoscut pentru teoria sa referitoare la teză, antiteză şi sinteză. O traducere simplă în limba română ar fi aşa: problema, reacţie, soluţie.
De sute de ani Iluminati s-au folosit de procesul hegelian pentru a-şi urmări scopul. Au creat în secret o problemă la care în general populaţia reacţionează prin teamă, şi soluţia este de a transfera puterea asupra iniţiatorilor problemei. Este eficient şi diabolic.

Citeste mai multe »

N-am nevoie de creştinism, mă feresc de infern prin pesimism! Probabil aţi observat că am renunţat să mai comentez pe blog ştirile, emisiunile tv (foarte rar – excluzând discovery) şi presa scrisă, iar despre cea online şi blogurile nici să nu mai vorbim. P-ăia îi ignor total, nu mai citesc pe nimeni, de când mi-am dat seama că eu sunt retardatul.

Azi mi-am cumpărat ziarul adevărul (mai mult pentru suplimentul de azi, cel literar şi artistic) care consider ca e un supliment foarte ok, din care poţi învăţa multe. Din plictiseală, am zis să citesc şi ziarul propriu-zis, să văd ce se mai întâmpla pe aici.

Pagina 6: Cuviosul Toedosie hapsânul, şi cu citate din ziar: Înalt Preasfinţitul Teodosie, arhiepiscopul Tomisului, s-a făcut proprietar peste cele mai profitabile surse de venit ale mănăstirii pe care a ctitorit-o în localitatea sa natală, Dorna Arini, din judeţul Suceava. Mănăstirea din Arini i-a cedat lui ÎPS Teodosie un hotel, două case şi 19 hectare de teren. Măicuţele au rămas cu biserica, chiliile, clopotniţa şi jumătate de hectar de fâneaţă.

Pur şi simplu îmi este silă şi jenă de oamenii ăştia, de credinţele astea de pe aici, de toţi popii, capetele bisericeşti şi toate cele ce ţin de biserică. De toţi credincioşii ăştia care ţin post şi apoi se duc şi îl înjură pe vecinul de la cinci că a parcat în locul lui. De copii retardaţi care-şi urează la mulţi ani în zilele de sărbătoare (de nume), care de o viaţă mă chinui să le înţeleg sensul.

Voi face tot posibilul să-mi schimb credinţa, începând de semestrul ăsta şcolar – voi încerca să mă sustrag de la orele alea de religie care sunt doar un fel de brainwash. Oricum sunt degeaba, chestii bazate pe presupuneri şi ora aia e impusă doar ca elevii să-şi mai ia câte un 10, să facă media frumoasă, că doar asta contează.

Am descoperit un film de scurtmetraj, My name is… care pur şi simplu m-a fermecat şi mi-a dat de gândit în anumite puncte de vedere. Plus de asta, câteva chestiile le-am zis şi eu odată şi nu credeam că există cineva care gândeşte exact la fel ca mine. Am un pariu cu mine: citesc o carte, fumez o ţigare, ies în oras… viaţa e frumoasă!…

# Am aflat că oasele rupte dor mai puţin ca inimile frânte.
# Părinţii care-şi educă fii că trebuie să fie geniali, uită să le explice că nu e nicio problemă dacă ajung nişte oameni obişnuiţi.

O lumină galben-roşiatică îmi intra prin lentilele ochelarilor mei şi simţeam cum fiecare picătură din corpul meu ieşea la suprafaţă. Şi totul nu se întâmpla din cauza ta, măcar de data asta, ci din cauza soarelui. Era obscen de cald iar marea de nisip ce mă înconjura era supra-populată de oameni. Unii jucau fotbal, alţii voley, alţii făceau adevărate castele din nisip, iar nişte fetiţe de zece – unsprezece anişori colecţionau pietricele şi scoici aduse de fluxul mării.

M-am ridicat de lângă tine, mi-am luat placa de surf si împreună cu noul meu prieten, Jason, pe care îl cunoscusem pe plajă, am plecat spre valurile ce deveneau din minut în minut tot mai mari. Îmi zâmbeai cu subînţeles, însă eu nu ştiam ce vrea să însemne asta.

Am înotat împreună pe plăci cam cincizeci – şaizeci de metrii în larg. Erau deja obosiţi, însă ne bucuram căci acolo erau valurile cele mai mari. Însfârşit un loc liniştit, fără oameni, unde mă puteam bucura de frumuseţile naturale ale acelui mediu.

Umorul e ultima scăpare de pe acest pământ, învaţă să zâmbeşti chiar dacă ochii încă îţi plâng. Vezi tu…

Românii plâng mai mult naţionala într-un meci, decât acei zeci de copiii ce se strâng cu punga-n mâna-n vreun beci!

Sfat pentru toţi credincioşii şi religioşii: Sfântu Petru sigur o să vă ţină minte că faceţi fapte bune doar de crăciun şi cântaţi colinde! Mai scutiţi-mă cu religia voastră… n-am nevoie de pupat poze cu ramă, de filosofii, de predici, de tot ce-mi oferiţi voi. O singură religie le rezolvă pe toate. Îi zice scepticism!

Sunt uluit de câţi tineri mai există în oraşul ăsta, şi nu numai, care trăiesc doar când e un anotimp sau doar dacă exită X sau Y. Bă cum vă puteţi plânge de vreme? Da, clar, gusturile nu se discută şi nu putem face un poll despre care e cel mai tare anotimp, dar cum să ziceţi chestii d-astea de genul ultima zi de vară, prima zi de toamnă şi alte căcaturi d-astea? Aţi avut cel puţin trei luni de căldură insuportabilă în care puteaţi să faceţi ORICE, pentru că vouă vă place vara… dar nu, că era prea cald! Acum, cum a venit puţin frigul, vă plângeţi cu toţii şi plângeţi că ce bine era înainte…

Sunteţi handicapaţi? Dacă stăm să gândim logic, 1. nu există ultima zi de vară şi nici prima zi de toamnă. Există doar ultimul vostru neuron…

2. Aşa sunt oamenii, veşnic nemulţumiţi. Când e frig, e prea frig, când e cald, e prea cald… şi tot aşa. Niciodată nu vă convine.

M-am trezit pe pietrişul rece şi romantic ce-mi înţepa privirea la auzul corbului. Lângă mine era corpul meu. Vedeam cum fluturi roşii şi verzi îmi ieşeau din gură şi plecau către zenit, iar Somnul era un muribund printre gunoaiele minţii noastre, cotrobăind prin tomberoane.

Doctorul intră în salon şi aduce cu el un miros puternic de medicamente. Îmi este frig şi simt cum organele mele joacă şotron în cuşca toracică. Umblând închis în mine precum un submarin singuratic îmi dau seama ce caut aici şi că trebuie să ajung acasă, iar casa mea-i o cochilie de porumbel cu gratii. Rog o asistentă să mă ajute să mă ridic de sub pat. Mă aşez la Enigma şi încep să-i povestesc despre ceva dragoste şi o prinţesă moartă.

Morfina îşi face efectul, iar privirea mi se înceţoşează, uitând de tot şi toate. Endless story de abia acum începe.

Azi stăteam în pat şi încercam să mă gândesc la tine de fiecare dată când aveam şansa. Dumnezeu ştie că m-a lăsat pe acest pământ fără niciun scop, deci nu fac nimic folositor toată ziua. Tot ce ştiu să fac e să stau, să mă gândesc, să scriu mii şi mii de poveşti şi de romane în mintea mea. Marea lor majoritate nu au fost publicate încă. Încă. Însă, poate într-o zi acestea vor prinde aripi şi mă vor elibera de toate aceste trăiri. De ce nu le-am dat viaţă până acuma? Pentru că poate îmi este frică. Îmi este frică de lumea asta mică, îmi este frică de ziua în care ea le va citi şi poate că nu o să mă înţeleagă. De ani buni trăiesc cu această frică în cap şi în măduva oaselor. De fiecare dată când mă gândesc că ar putea citi această poveste, inima şi respiraţia mi se opresc instantaneu.

Într-o seară mi-am luat un sacou rapid pe mine, m-am suit în primul autobuz şi m-am dus la ea la liceu. Vroiam doar să o văd. Atât şi nimic mai mult. Nu mai puteam să stau şi să mă gândesc la ea fără să o văd, aşa că am luat autobuzul şi m-a lăsat fix în faţa liceului ei. Chiar când am coborât în staţie, mă gândeam cât de mic şi neînsemnat sunt în lume şi poate chiar în inima ei. Acum îmi dădeam seama că nu eram singurul care o iubea. Până şi Dumnezeu crease lumea şi staţiile de autobuz după preferinţele ei. Bănuiesc că ea dorea să nu meargă mult până la liceu, iar Dumnezeu a pus staţia de autobuz chiar în faţa geamurilor clasei ei.

Acum stăteam şi mă uitam la acele perdele albe de la geamuri. Mi-am aprins o ţigare: kent 8. 8? Imposibil! Era numărul de la apartamentul unde locuieşte cu părinţii ei. Oare chiar toată lumea fusese creată special pentru a slăvi sacrul ei feminin? Acest gând mă făcea să mă simt ca o epavă, privind în gol, la şcoală, la fumul ţigării din care uitasem să trag. Fumul se înălţa încet, spre clasa ei, făcându-mă să mă gândesc că duce cu el gândurile şi sentimentele mele la ea. Drumurile noastre însfârşit se vor intersecta! Visam cu ochii deschişi, însă am fost trezit la realitate rapid de clopoţelul ce anunţa pauza. Mă grăbeam să ajung în faţa uşii de la intrare şi să nu o scap nicio clipă din vedere în caz că va ieşi în pauză afară sau dacă o să meargă la magazin cu vreo colegă.

Deşi toată lumea a fost în vacanţă şi nu s-a mai organizat nicio ediţie de Lecturi Urbane Braşov, n-am stat chiar degeaba. Nu fac parte din organizatorii evenimentului (oficial), însă am vorbit cu Ionuţ Popescu şi am reuşit să-l conving să schimbăm tema blogului într-una mai apropiată de

Citeste mai multe »