Articolul ăsta-i mai mult pentru publicul feminin al acestui blog. Hai să facem un mic exerciţiu de imaginaţie şi să ne spuneţi de ce iubiţi bărbaţii. De ce vă iubim noi pe voi cred că v-a zis Cărtărescu, şi v-a dat destule motive. Tot el a făcut-o şi în sens invers (vezi citat), însă cum a şi zis, doar un bărbat ar gândi că acest lucru, de ce ne iubiţi, necesită o explicaţie. Aşa că o dorim.

Dacă vă e mai uşor, gândiţi-vă la actualul/fostul prieten/iubit şi spuneţi ce aţi iubit sau ce iubiţi la el.

Pentru că scriu poezii, cântece şi cărţi dedicate nouă.
Pentru că niciodată nu ne înţeleg, dar nu renunţă la asta niciodată.
Pentru că văd frumuseţea în femei, când femeile au încetat de mult timp să vadă vreo frumuseţe în ele însele.
Pentru că trăiesc ca să ne facă să zâmbim.
Pentru că nu le pasă cum arată sau dacă îmbătrânesc.
Pentru că ne fac să râdem.
Pentru că spun poveşti foarte frumos.
Pentru că abilitatea lor de a visa este probabil cea mai mare resursă de energie intactă de pe planetă.
Pentru că fac mari eforturi să ascundă, fără succes, că sunt fragili şi umani.
Pentru că fie vorbesc prea mult, sau deloc.
Pentru că sunt exploratori şi visători de neîntrecut.
Pentru că ne pot privi în ochi şi să ne topească instantaneu.
Pentru că după toate întâmplările, nu pot trăi fără noi, oricât de tare ar încerca.
Pentru că sunt deştepţi, tandri şi puternici.
Pentru că îi iubim, şi doar un bărbat ar gândi că acest lucru necesită explicaţie.

Citeste mai multe »

Totul parcă revenise la normal. Era liberă, gata să facă ce vrea şi când vrea. Trecuseră deja aproape cinci săptămâni de la acel incident şi parcă începea să uite ce s-a întâmplat, însă ştii şi tu, nimic nu trece cu adevărat, urmele vor rămâne mereu acolo tatuate, în sufletul şi pe trupul ei. Acum doar câteva fire naive de praf s-au aşternut deasupra.

Mai erau două zile şi pleca la mare împreună cu fostele colege de liceu. Erau patru în total, iar acolo urma să se întâlnească cu o grămadă de tipi, care mai de care. Nu era interesată de acest subiect câtuşi de puţin. Nu vroia să-i mai vadă. Doar nesimţiţi, porci şi bădărani!

Deja îşi făcuse bagajele, pusese tot, de la periuţa de dinţi până la crema de bronz plus vreo zece kilograme de haine şi accesorii. Cam cât înseamnă asta? Păi, cam trei trolere din acelea mari.
Maria sigur va avea ceva de comentat, adică până la urmă, era maşina ei, portbagajul ei, spaţiul ei. Şi celelalte fete aveau de gând să-şi mai ia bagaje, nu vroiau să plece doar cu hainele ce le purtau în acel minut, iar Dana nu era singura care mergea în acea vacanţă.

Aseară după ce am mai citit din romanul pe care-l savurez acum şi m-am plictisit de absolut tot, m-am aşezat comod la computer şi am început să verific readerul, să văd ce s-a mai scris pe bloguri. Andrei Ruse a publicat aseară / azi-noapte un articol foarte fain. Este o bucată extrasă şi puţin adaptată din romanul MDMA16 ce urmează să-l lanseze în toamna acestui an (sperăm). Nu vă zic despre ce e vorba, căci altfel n-aţi mai intra să citiţi.

Am discutat puţin cu el şi printre câteva chestii despre care am vorbit mi-a dat un citat din Nichita Stănescu, dintr-un poem al marelui scriitor. Mi-am adus aminte de acele cuvinte, le ştiam de aproape un an, iar prima oară le-am auzit într-o piesă hip-hop, iar mai apoi am aflat ale cui sunt. Da, aţi citit bine, piesă hip-hop!

Este vorba despre poemul “Lecţia despre cub” – Nichita Stănescu, iar mai jos aveţi Carbon & Bitza – Arhitectul:

Se ia o bucată de piatră
se ciopleste cu o daltă de sânge,
se lustruieste cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toti zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Citeste mai multe »

Poate acum te întrebi cine sunt şi de ce naiba am ales să scriu aceste rânduri sub titlul “Zece minute de faimă“. Nu-i aşa? Vrei să aflii cât mai multe. De unde şi până unde. Cauţi zadarnic pe google, însă primeşti acelaşi rezultat de fiecare dată: “niciun rezultat după criteriile tale de căutare”. Poate te întrebi despre ce o să fie vorba în această poveste sau de ce tocmai zece minute. De ce zece? De ce de faimă?

Ei bine, probabil că după ce vei citi această poveste vei uita totul. Vei uita de ea şi de mine. Când cineva îţi va spune că a citit această poveste şi i-a plăcut, tu vei rămâne impasibil şi rece, replicând că n-ai habar despre ce vorbeşte. Vei uita tot ce am aşternut aici, şi vei uita de tine. Vei uita că rândurile astea le-am scris pentru ea.

Însă ea nu va uita niciodata. Şi nici eu. Această poveste va rămâne mereu tatuată în inima ei, iar acel loc, va rămâne un loc secret dedicat mie. The Secret. Sau poate… nici nu ar trebui să spun asta. Poate nici nu e adevărat ceea ce spun eu acum sau poate că nici nu exist cu adevărat, însă ea există şi cu siguranţă va exista mereu în inima mea.

Poate că peste ani, niciunul dintre noi nu-şi va mai aduce aminte de această poveste sau de momentele petrecute împreună. Carpe diem, baby!

A trecut ceva timp de când am discutat ultima oară cu Cristi despre faptul că în Braşov nu se organizează nimic frumos, că nu sunt evenimente, culturale sau nonculturale. Îmi zicea atunci că nu trebuie să aştept ca ceilalţi să facă ceva, ci să încep să fac eu. L-am ascultat şi i-am promis că o să revin cu veşti noi, şi iată că a venit timpul deşi m-am mişcat puţin mai greu, însă mai bine mai târziu decât niciodată.

Ţin minte că acum un an, sau ceva de genul ăsta am vrut să merg la o ediţie de schimb de cărţi din Braşov, însă am avut aşa un noroc… că atunci când am vrut eu să merg nu se mai organiza. Am văzut că încă mai există oameni în Braşov, tineri în special, care mai citesc, şi ar fi păcat să se piardă acest eveniment. Am vorbit cu George şi am decis să organizăm noi Schimb de Cărţi Braşov, dacă altcineva nu s-a gândit să o facă. Am mai organizat evenimente, însă nu de acest fel aşa că vă cerem puţin îngăduinţă şi susţinere deoarece suntem începători şi poate vom face greşeli, însă ne place să facem greşeli, deoarece numai făcând greşeli înveţi, iar noi ne dorim să învăţăm.

Ce este Schimb de Cărţi?

Schimb de Cărţi este o serie de întâlniri “ca între prieteni” ce se organizează lunar şi ce se desfăşoară în mai multe oraşe din Romania (şi nu numai).
În Braşov, ne vom întâlnim pentru a schimba cărţi între noi şi a discuta la un ceai, la o cafea sau o limonadă, despre cărţi, autori, citate, edituri şi orice altceva ce ţine de literatură, şi nu numai.

Când şi unde va avea loc?

Totul va avea loc duminică, în data de 5 septembrie 2010 începând cu orele 17:00 în Ceai et caetera (str. Castelului, nr 37).

Intrarea este liberă, iar fiecare alege dacă doreşte să intre în discuţii sau doar să stea şi să asculte, savurând un ceai, după cum îi place. Oricine poate participa la aceste întâlniri şi e important de înţeles că nu e vorba de un cerc închis, în care toată lumea se cunoaşte cu toată lumea.

Citeste mai multe »

Nu ştiu cum reuşesc eu să dau de fetele mai mari şi mai inteligente din alte oraşe. Le-am găsit aproape pe toate din Bucureşti, Târgu Mureş, Constanţa, Sighişoara. Din Braşov nu răsare nimic? Când aleg categoria “Braşov”, îmi tot dă not found de câţiva ani buni. Bine, am găsit fete foarte inteligente şi din Braşov însă nu suntem chiar pe aceeaşi lungime de undă sau dacă suntem, ele sunt prea mari pentru a avea timp de discuţii kilometrice pe internet despre multe şi nimic. Totuşi, mă bucur că am cunoscut câteva persoane mai mici ca mine, şi care mă uimesc pe zi ce trece. Sunt nebun după convorbirile care încep cu auzi? tu ce crezi că este… ?

Ce este timpul?

Nu există timp cu adevărat. Timpul a fost inventat de către oameni, pentru a se subjuga singuri. Dacă n-ai avea ceas, n-ai şti cât e ceasul şi nu ţi-ar mai păsa de absolut nimic. Gândeşte-te cât de liberi erau oamenii de acum câteva mii de ani, care trăiau în triburi, sau chiar şi cei de acum. Nu aveau calendare, ceasuri etc. Exista un singur principiu după care îşi duceau viaţa, la fel ca animalele. Te trezeşti în fiecare dimineaţă doar pentru că ţi-ai pus ceasul să sune, dar de ce ţi l-ai pus să sune, nici tu nu ştii.

Ce este viaţa?

Viaţa nu este decât un lung drum către moarte, plin de urcuşuri şi coborâşuri. Când nu vom mai fi în această dimensiune, doar spiritul din noi va continua să trăiască, într-o altă dimensiune, în timp ce trupul nostru se va descompune în părţile componente.

Noi înţelegem cu totul altceva despre viată. Credem că e un joc, în care fiecare om se naşte gol dar încearcă să dobândească cât mai multe, uitând de fapt de esenţa vieţii. Nu e important cât trăieşti, ci cum trăieşti şi ceea ce laşi în urma ta. Eu cu asta cred că suntem datori la viaţa asta: să lăsăm ceva în spatele nostru şi să demonstrăm că nu am trăit doar să producem suferinţă şi umbră pe acest pământ. Omul să caute şi să înveţe cât trăieşte!

Priveşte spre zenit! Deschide ochii, geometric vorbind!

prieteno, dormi liniştită cu capul pe perna mea
iar eu voi sta să mă uit la tine
ne-am jucat mult timp unul cu altul
sticla de vodcă e la jumatate iar noaptea e-n toi
ţigări mai ai doar vreo două
ce a fost cu tine haios şi ce a fost sexual
şi discuţiile deştepte şi filmele de la biblioteca franceză
sunt ca un anotimp încheiat.
tu vei avea alţi iubiţi
eu voi scrie alte poezele
dormi liniştită pe perna mea
prieteno
mă-ntreb dacă pieptul tău băieţesc
ca al mulatrei lui Baudelaire
se va mai suci vreodată spre mine
mă-ntreb cum te vei purta mâine la gară
ştii tu ce e lumea?

Citeste mai multe »

Gabriela Lungu a scris în #DoR:

Îmi place TWILIGHT. Recunosc că, după ce m-am prins că o parte din acţiune se întâmplă într-un liceu, m-am întrebat dacă n-o fi prea mare pentru poveşti cu adolescenţi. Am 33 de ani, iar erorii seriei au… 17 ani? Sau 100 şi ceva, depinde cum numeri. O mulţime de doamne de-o generaţie cu mine m-au asigurat însă că nu suntem niciodată prea mari pentru poveşti frumoase.

De fapt, dacă mă gândesc bine, am trăit cu voluptate fenomenul mai degravă alături de ele decât de cele de-o vârstă cu Bella. La noi în agenţie sunt prima care a citit cartea, deşi sunt înconjurată de colege de 20 de ani, mult mai aproape de “target”. Am auzit de Twilight de la sora mea, care are 35 de ani. Am citit sincron toată seria cu prietena mea Dana, care are 37. Despre film am împărtăşit impresii cu Elena, care a trecut de 40 de ani şi a citit cartea la sfatul Adrianei, care are în jur de 35. Acum toate aşteptăm cu nerăbdare lansarea New Moon.

Citeste mai multe »

E doar o altă noapte călduroasă de vară. Deşi acum plouă, toată ziua a fost foarte cald. Aşa se întâmplă mai în fiecare seară: ziua este o adevărată caniculă iar pe seară, totul, se sfârşeşte cu un concert magnific de tunete şi fulgere.

Acum stau în patul meu ce-l imens, pentru mine, cu o mare pernă aşezată în stânga mea pe post de birou şi încerc să scriu despre zilele de iarnă. Despre fulgii de zăpadă şi de toate amintirile presărate-n alb peste acele străzi din secolul XV. Despre zilele de iarnă în care ne întâlneam dimineaţa la ora şapte pentru a merge împreună la şcoală.

Eu eram zgribulit de frig iar tu aveai jumătate din cantitatea de zăpadă căzută în oraş în gluga paltonului tău iar cealaltă între firele de păr ce-ţi cădeau pe spate.
Când coborai din troleul acela jegos veneai direct la mine şi mă îmbrăţişai preţ de câteva secunde. Mergeam ţinându-ne strâns de mână prin zăpada ce ne ajungea la genunchi, printre ruinele vechi ale oraşului adormite pe veci parcă de atâta zăpadă şi atâtea asedii. Uneori te opreai în mijlocul drumului sau te sprijineai cu spatele de vreun copac sau stâlp întâlneai în calea noastră, şi-mi ziceai: pupă-mă…

După câteva minute de mers ajungeam şi la intersecţia unde trebuia să ne despărţim. Ne pupam şi ne rugam în subconştient ca şi celălalt să scape de la aceeaşi oră la care scăpai şi tu. Urmau sute de mesaje despre ceea ce făceam în fiecare minut, despre vreme, despre ce oră aveam, despre ce am mai citit, despre ţările în care am pleca împreună, despre tot…

Şi mergeam împreună în cafeneaua mea preferată, ne aşezam comod şi aşteptam ca licoarea magică să ne fie servită. Erai atât de micuţă şi de prostuţă încât ţi-ai pus jumătate din recipientul cu zahăr brun. Bravo! În zece minute mi-ai spus că nu mai ai chef şi că ar fi mai bine să plecăm. Am gustat din cafeaua ta şi mi-am dat seama că dacă o să mai iau o singură înghiţitură s-ar putea să dau direct în diabet.

n-aş putea spune că-s cel mai romantic om din lume, dar pe bune…
la sfârşit doar cu iubirea poţi rămâne!

(Acid)

Poate aţi observat că deja în sidebar-ul blogului, adică în partea dreaptă, a apărut un nou widget. E vorba despre acela de sub norul de tag-uri,  care face referire la prezentarea facebook a blogului stefanoancea.com

Am creat-o de ceva timp deoarece vreau să văd cam câţi de pe facebook ajung pe aici şi le place ceea ce găsesc. Cei mai mulţi dintre cei care au dat “Îmi place” sau “Like” până acum sunt prieteni, însă am avut surpriza plăcută să văd că mai sunt şi persoane pe care nu le cunoşteam absolut deloc şi cărora le place blogul. Vă mulţumesc pentru acest efort al vostru, de a apăsa pe un simplu buton, acum, în era tehnologiei şi a vitezei. Pentru mine este important, apreciez!

De asemenea, unii dintre voi poate au observat, în subsolul fiecărui articol apare butonul “Like” de la facebook, pe care îl puteţi folosi în caz că v-a plăcut un articol anume, sau chiar o pagină. Încă o dată, vă mulţumesc!

P.S. Simţeam nevoia să scriu asta.

Vorbesc cât se poate de serios că a început să-mi placă din ce în ce mai mult în România. Nu, pe bune, fără glume, fără chestii luate în batjocură. Mie îmi place în România, şi nu îmi e ruşine să o zic. Toate acestea deoarece simt că la o vârstă trebuie să-ţi dai seama de nişte chestii şi să realizezi că eşti idiot, să treci mai departe şi să-ţi vezi de viaţa ta. Să încerci să o faci mai bună, pe asta, pentru a ţi-o pregăti pe următoarea. Doar avansând în conştiinţa ta prin înţelegere şi meditaţie poţi să o duci mai bine. Dar, să revenim.

Am observat că cei mai mulţi români se plâng de vremurile care sunt, de partidele politice, de spitalele din România, de sistemul de învăţământ, de salariile politicienilor, de şoselele din ţară, de CRIZĂ, de n şi n şi n lucruri. În primul rând, cel mai retarzi mi se par ăştia de seama mea care îmi dau fraze d-alea care se vor pline de inteligenţă şi înţelepciune spunându-mi că E CRIZĂ. Ce criză e mă handicaptule? Ce ştii tu despre o criză politică sau economică? Despre câte mari crize economice globale îmi poţi vorbi din cunoştinţele tale? Păi, cred că despre niciuna. Aşa că? Ce te freacă pe tine dacă e o criză sau nu? Ai un pumn de ani şi te preocupă nişte lucruri despre care habar ai.

La fel de retardaţi mi se par şi adulţii care invocă motivul ăsta să nu-şi mai facă treaba, şi se plâng în continuu se situaţia pe care o au. Frate, bun, să zicem că nu o ducem prea bine, ca populaţie, dar nu vreţi voi să ne gândim şi la anii ce-au trecut? sau poate la alte popoare sau ţări? La oamenii din Africa care mor nuştiucâţicopii pe oră din cauză că nu au APĂ, hrană şi condiţii sanitare ok? Ăia de acum 500 de ani cum o duceau? De sclavii care erau bătuţi în fiecare zi şi înfometaţi până mureau, deşi ei munceau până nu mai puteau? De x, y şi z lucruri.

Citeste mai multe »