Sunt uluit de câţi tineri mai există în oraşul ăsta, şi nu numai, care trăiesc doar când e un anotimp sau doar dacă exită X sau Y. Bă cum vă puteţi plânge de vreme? Da, clar, gusturile nu se discută şi nu putem face un poll despre care e cel mai tare anotimp, dar cum să ziceţi chestii d-astea de genul ultima zi de vară, prima zi de toamnă şi alte căcaturi d-astea? Aţi avut cel puţin trei luni de căldură insuportabilă în care puteaţi să faceţi ORICE, pentru că vouă vă place vara… dar nu, că era prea cald! Acum, cum a venit puţin frigul, vă plângeţi cu toţii şi plângeţi că ce bine era înainte…

Sunteţi handicapaţi? Dacă stăm să gândim logic, 1. nu există ultima zi de vară şi nici prima zi de toamnă. Există doar ultimul vostru neuron…

2. Aşa sunt oamenii, veşnic nemulţumiţi. Când e frig, e prea frig, când e cald, e prea cald… şi tot aşa. Niciodată nu vă convine.

Partea a-III-a

M-am trezit pe pietrişul rece şi romantic ce-mi înţepa privirea la auzul corbului. Lângă mine era corpul meu. Vedeam cum fluturi roşii şi verzi îmi ieşeau din gură şi plecau către zenit, iar Somnul era un muribund printre gunoaiele minţii noastre, cotrobăind prin tomberoane.

Doctorul intră în salon şi aduce cu el un miros puternic de medicamente. Îmi este frig şi simt cum organele mele joacă şotron în cuşca toracică. Umblând închis în mine precum un submarin singuratic îmi dau seama ce caut aici şi că trebuie să ajung acasă, iar casa mea-i o cochilie de porumbel cu gratii. Rog o asistentă să mă ajute să mă ridic de sub pat. Mă aşez la Enigma şi încep să-i povestesc despre ceva dragoste şi o prinţesă moartă.

Morfina îşi face efectul, iar privirea mi se înceţoşează, uitând de tot şi toate. Endless story de abia acum începe.

Azi stăteam în pat şi încercam să mă gândesc la tine de fiecare dată când aveam şansa. Dumnezeu ştie că m-a lăsat pe acest pământ fără niciun scop, deci nu fac nimic folositor toată ziua. Tot ce ştiu să fac e să stau, să mă gândesc, să scriu mii şi mii de poveşti şi de romane în mintea mea. Marea lor majoritate nu au fost publicate încă. Încă. Însă, poate într-o zi acestea vor prinde aripi şi mă vor elibera de toate aceste trăiri. De ce nu le-am dat viaţă până acuma? Pentru că poate îmi este frică. Îmi este frică de lumea asta mică, îmi este frică de ziua în care ea le va citi şi poate că nu o să mă înţeleagă. De ani buni trăiesc cu această frică în cap şi în măduva oaselor. De fiecare dată când mă gândesc că ar putea citi această poveste, inima şi respiraţia mi se opresc instantaneu.

Într-o seară mi-am luat un sacou rapid pe mine, m-am suit în primul autobuz şi m-am dus la ea la liceu. Vroiam doar să o văd. Atât şi nimic mai mult. Nu mai puteam să stau şi să mă gândesc la ea fără să o văd, aşa că am luat autobuzul şi m-a lăsat fix în faţa liceului ei. Chiar când am coborât în staţie, mă gândeam cât de mic şi neînsemnat sunt în lume şi poate chiar în inima ei. Acum îmi dădeam seama că nu eram singurul care o iubea. Până şi Dumnezeu crease lumea şi staţiile de autobuz după preferinţele ei. Bănuiesc că ea dorea să nu meargă mult până la liceu, iar Dumnezeu a pus staţia de autobuz chiar în faţa geamurilor clasei ei.

Acum stăteam şi mă uitam la acele perdele albe de la geamuri. Mi-am aprins o ţigare: kent 8. 8? Imposibil! Era numărul de la apartamentul unde locuieşte cu părinţii ei. Oare chiar toată lumea fusese creată special pentru a slăvi sacrul ei feminin? Acest gând mă făcea să mă simt ca o epavă, privind în gol, la şcoală, la fumul ţigării din care uitasem să trag. Fumul se înălţa încet, spre clasa ei, făcându-mă să mă gândesc că duce cu el gândurile şi sentimentele mele la ea. Drumurile noastre însfârşit se vor intersecta! Visam cu ochii deschişi, însă am fost trezit la realitate rapid de clopoţelul ce anunţa pauza. Mă grăbeam să ajung în faţa uşii de la intrare şi să nu o scap nicio clipă din vedere în caz că va ieşi în pauză afară sau dacă o să meargă la magazin cu vreo colegă.

Deşi toată lumea a fost în vacanţă şi nu s-a mai organizat nicio ediţie de Lecturi Urbane Braşov, n-am stat chiar degeaba. Nu fac parte din organizatorii evenimentului (oficial), însă am vorbit cu Ionuţ Popescu şi am reuşit să-l conving să schimbăm tema blogului într-una mai apropiată de scopul evenimentului.

Nu a fost mult de muncă, mai ales că am folosit o temă deja existentă, iar noi doar am modificat-o puţin pe ici pe colo. Totuşi, m-am împotmolit şi am avut nevoie de puţin ajutor însă am scos-o cu bine până la capăt.

Eu zic că este mai aerisită şi se mulează mai bine pentru scopul site-ului. Mai sunt câteva chestii de modificat, însă le vom face odată cu trecerea timpului.

Citeste mai multe »

Articolul ăsta-i mai mult pentru publicul feminin al acestui blog. Hai să facem un mic exerciţiu de imaginaţie şi să ne spuneţi de ce iubiţi bărbaţii. De ce vă iubim noi pe voi cred că v-a zis Cărtărescu, şi v-a dat destule motive. Tot el a făcut-o şi în sens invers (vezi citat), însă cum a şi zis, doar un bărbat ar gândi că acest lucru, de ce ne iubiţi, necesită o explicaţie. Aşa că o dorim.

Dacă vă e mai uşor, gândiţi-vă la actualul/fostul prieten/iubit şi spuneţi ce aţi iubit sau ce iubiţi la el.

Pentru că scriu poezii, cântece şi cărţi dedicate nouă.
Pentru că niciodată nu ne înţeleg, dar nu renunţă la asta niciodată.
Pentru că văd frumuseţea în femei, când femeile au încetat de mult timp să vadă vreo frumuseţe în ele însele.
Pentru că trăiesc ca să ne facă să zâmbim.
Pentru că nu le pasă cum arată sau dacă îmbătrânesc.
Pentru că ne fac să râdem.
Pentru că spun poveşti foarte frumos.
Pentru că abilitatea lor de a visa este probabil cea mai mare resursă de energie intactă de pe planetă.
Pentru că fac mari eforturi să ascundă, fără succes, că sunt fragili şi umani.
Pentru că fie vorbesc prea mult, sau deloc.
Pentru că sunt exploratori şi visători de neîntrecut.
Pentru că ne pot privi în ochi şi să ne topească instantaneu.
Pentru că după toate întâmplările, nu pot trăi fără noi, oricât de tare ar încerca.
Pentru că sunt deştepţi, tandri şi puternici.
Pentru că îi iubim, şi doar un bărbat ar gândi că acest lucru necesită explicaţie.

Citeste mai multe »