Citeste mai multe »
Tot aud prin jurul meu că tinerii sau că cei din noile generaţii nu mai citesc. Că pentru noi acum internetul e tot ce contează, iar dacă filmele şi jocurile nu ne ghidează viaţa, atunci cu siguranţă televizorul are un rol foarte important în asta. Nu pot contrazice aceste afirmaţii pentru că ştiu că sunt adevărate, însă nu în totalitate. Am observat că oamenii, marea lor majoritate, au nişte idei bine fixate în cap pe care nu le poţi scoate de acolo. Degeaba le demonstrezi că nu au dreptate, ei tot pe a lor o ţin. Ei au impresia că unele lucruri se fac până la o vârstă, apoi nu mai ai voie să faci aşa ceva. Şi hai să nu fim ipocriţi şi să dăm totul pe faţă. Câţi dintre cei trecuţi de patruzeci de ani mai citesc? Câţi dintre părinţii voştri citesc? Orice (cărţi). Câte cărţi au citit în anul 2010? Vă zic eu, mult mult prea puţini. Sunt de acord, noi nu prea citim, pentru că suntem distraşi de la îndeletnicirea aia. Gândiţi-vă puţin că în tinereţea voastră voi nu aveaţi internet, calculatoare, televizoare. Iar dacă mai exista câte un televizor – două, în localitatea de unde sunteţi, oricum avea emisie nici cinci ore. Aşa că să nu comparăm vremurile. Pentru voi nu era altă modalitate de distracţie, aşa că mai bine citeai “Crimă şi pedeapsă” în loc să numeri petele de pe tavan. Dar acum, câţi dintre voi mai citesc?
… după ce am fost batjocorit, bătut şi izgonit în infern, m-am trezit într-o încăpere întunecată, fără geamuri. Uşa, exista, însă în tavan. Pereţii erau vopsiţi în negru, iar jos era doar pământ bătătorit. Camera era aproape goală, un singur obiect se afla în ea: o masă. Era din lemn masiv, neagră şi era aşezată într-unul din colţuri camerei. Părea că levitează singură, însă m-am gândit că mintea-mi joacă feste.
Încet, din toate colţurile încăperii au început să răsune câteva sunete. Era o melodie ce a început să cânte. Melodia ce răsuna din ce în ce mai puternic, era una ce aparţinea stilului gotic. Era o melodie cântata la orgă, iar pe fundal se auzeau sunetele impunătoare ale unui clopot de biserică. Nu orice biserică! Ci una aparţinând şi ea stilului gotic, sumbră, neagră, masivă şi cu diferite statuete pe faţadă de îngeri căzuţi. Pe partea din faţă a bisericii, trona o statuie a lui Abigor.
În jurul meu au început să se joace tot felul de umbre. Fiecare scotea nişte sunete foarte înfricoşătoare. Am închis ochii. Deşi încercam să nu le dau atenţie, ştiind că spiritele răului cu asta se hrănesc, cu frica celui neajutorat, nu puteam. Părul de pe antebraţe mi se ridicase, iar pe spate am început să simt un fior rece. Ştiam că e aproape! Toate astea nu puteau să indice decât un singur fapt. Eram mort. Văduva cu coasă mă vizitase deja şi nu am reuşit să-i fac faţă. Ajunsesem în regatul îngerilor decăzuţi, alături de Leviathan şi Belial.
Nu ştiu absolut deloc de ce îmi vin în minte cuvintele lui Octavian Paler de pe vremea când era invitat la Sinteza Zilei şi vorbea despre România. Cuvintele acelea magistrale care se terminau cam aşa: sunt în situaţia acum să spun că nu mai cred în nimic, sau aproape în nimic. Nu mai cred în democraţie, nu mai cred în capitalism, nu mai cred nici in libertate.
Ideea e că am scris asta pentru că nu mai văd cum totul s-ar putea remedia. Pur şi simplu cred că pot să folosesc o mică personificare când mă gândesc la ea şi pot să afirm că este o boală incurabilă. Nu-mi dau seama cum poţi să-l crezi pe Dan Puric când îţi spune vorbele alea. Da, poate e un om excepţional, poate chiar un bun filosof, însă refuz să cred toate acele vorbe despre România şi despre poporul român. M-am săturat să-l aud când îmi spune cât de minunaţi suntem ca popor, fără ca noi să facem absolut nimic. Nu văd nimic minunat în asta. Mă uit în jurul meu şi trag singur propriile concluzii. Nu trebuie să mă mintă nimeni, sau să-mi zică cum e în România, pentru că din păcate trăiesc în această societate.
O demonstraţie de “Cine suntem” a făcut-o Mircea Badea zilele trecute. Ştiu că nu v-aţi uitat la emisiune, aşa cum ştiu că nici la înregistrare nu o să vă uitaţi. Nicio problemă, voi aveţi alte lucruri mult mai importante de văzut şi de făcut.
Citeste mai multe »
nu trecuseră multe zile de-atunci şi, după un studiu indelungat care imi stricase tot weekendul, fără prea mare folos, ba din contră, aş spune, hotărâsem să iau o pauză, să ies puţin dintre pereţii groşi ai apartamentului. mi-am luat un hanorac pe mine, pentru că, deşi eram aproape in mai, vremea incă se juca cu amărăciunea mea.
mă intristam când vedeam şi un nor, abia făcusem faţă unei jumătăţi de an mohorâte, sinistre, care aproape că m-a ingropat.
aşteptam să se termine naibii calvarul care incepuse din octombrie in Bucureşti. totul devine gri incă din toamnă aici. blocurile comuniste nesfârşite se unesc cu cerul cenuşiu, dându-i forma unui tavan luminat slab. asta doar pentru câteva ore, pentru că la şase e beznă deja şi nu te mai poţi bucura de nimic. cam pe la ora asta şi de multe ori chiar mai târziu, ieşeam eu din secţie.
trăisem parcă intr-o noapte continuă, ca unul care suferă de insomnie, iar lipsa culorilor, chiar şi a naturii, fie şi uscată, imi dăduse o stare de anxietate care mă irita cumplit.
n-ai cum să te bucuri de iarnă in capitală. sau cel puţin eu nu pot face asta, mă simt ca un robot intr-o lume lipsită de orice farmec şi sens. peste tot băltoace, peste tot acelaşi gri, in diferite nuanţe, un trafic infernal, totul molcom şi intr-un fel trist, de parcă ne-am duce toţi dracului, nu acasă sau prin oraş, foarte multe, mai bine zis prea multe lumini artificiale, mii de oameni infofoliţi până-n gât, care nu schiţează nici un gest. nici nu vreau să-mi amintesc.
atunci insă era o duminică destul de călduroasă, aproape de prânz, toate nenorocirile-astea păreau departe, intr-un coşmar care inevitabil avea de gând să se repete peste ceva timp. am ieşit să-mi iau nişte ţigări, să şi pipez câteva plimbându-mă aiurea pe străzile din faţa blocului. nevastă-mea oricum mă ura când fumam in casă, deşi o făceam rar şi numai in bucătărie, de dragul ei.
eram puţin bulversat. tocmai aflasem de Aslinger, ăla care, printr-o mascaradă penibilă, in SUA, a ajuns să interzică canabisul şi i-a creat o imagine de tot rahatul, doar ca să-şi rezolve el problemele cu mexicanii. cât despre canabis, mai nimic de rău. şi, crede-mă, am căutat cu lupa, nici un studiu aprofundat care să releve nu ştiu ce efecte negative. nici măcar pe termen lung. iar când era vorba de astfel de reacţii, ele veneau din partea unor politicieni ca ăsta sau a unor doctori de-a dreptul demenţi, in cazul in care le studiai bine profilul. Citeste mai multe »
atunci am realizat că mă bag intr-un tunel despre care nu se ştie dacă are ieşire. oricât aş fi studiat, nu puteam să-mi dau seama cum stau cu adevărat lucrurile. faptul că e legal să fumezi totuşi in destule ţări iar mă punea pe gânduri. şi rumegam ca un bivol. pe bune, mă simţeam ca un bou pe un câmp, nu ca un om in toată firea, analizând şi dezbătând ideile-astea contradictorii.
Ai crede că sunt din Ploieşti sau de undeva de prin Berceni. Nu, nu e vorba despre piesa aia cu care am crescut cu toţii, însă realitatea fiecare o vede în felul său.
Nu ştiu exact de ce m-am apucat să scriu acest articol, însă am o mare ură împotriva tuturor celor care vin în oraşul meu şi merg în centrul vechi, lângă fântâna aia şi lângă casa sfatului şi fac poze. Nu neapărat doar cu turiştii (mă refer la români), dar şi la cei din Braşov care fac lucrul ăsta. Dacă stai două ore pe o băncuţă pe acolo pe undeva, nu contează anotimpul, vei vedea câteva sute de persoane care fac lucrul ăsta.
Apoi, în perioada asta tot oraşul a fost cică împodobit cu globuleţe şi alte felul de drăcii puse ca privirea să-ţi fie furată. Bun, n-am treabă cu cei de la primărie sau cine face lucrul ăsta, îi înţeleg. Pur şi simplu nu-i înţeleg pe cei care se calcă în picioare să le vadă. Doar atâta reuşiţi să vedeţi când mergeţi în centrul vechi? DOAR atât? Traficanţii de carne vie de pe acolo de ce nu-i vede nimeni? De ce nu vede nimeni realitatea asta? Trecând de chestiile făcute să-ţi fure privirea. De ce nimeni nu citeşte printre rânduri şi… să facă ceva.
Văd zilnic cum MII DE PROŞTI luptă pentru nişte cauze idioate pe facebook. Autostrăzi? Interzicerea drogurilor? Şi câte şi mai câte căcaturi care nu au nicio valoare, pentru care nu merită să lupţi. Plus de asta, să mai zic că totuşi, ele sunt PE FACEBOOK? şi că NIMENI nu le ia în seamă? să mai zic? Nu, oricum aţi citi asta iar mâine aţi face aceeaşi chestie. Deci da, sunt de părere că oricine care luptă pentru o cauză pe facebook e un om idiot!
// e o lume de scamatori, nu de salvatori!
l-am întâlnit la magazinul
dintre blocurile alea patru.
le ştii, alea de pe vremea
lui nea nicu, alea gri închis.
l-am întrebat ce mai face,
s-a uitat la mine parcă
aducându-şi aminte vag
cine sunt,
însă nu mi-a răspuns.
- o sticlă de rachiu
şi un pachet de More.
- ce fac? hm…
mor încet. ar trebui să
scrii despre asta.
probabil urăşti la fel de mult
ca mine
când te trezeşti şi
încerci să derulezi acel film
cu câteva secunde înapoi.
nu te chinui! visele nu vor
reveni.
ce bine ar fi,
dacă am avea un save game recent,
să-l folosim.
poate ai observat şi tu,
există o perioadă a anului
în care iubita lui Dumnezeu
se pune pe treabă.
începe cu schimbatul gresiei
mereu, când aceasta ajunge la
un maro închis, o aruncă.
partea frumoasă de abia acum urmează
scuturatul lenjeriilor pe care ei dorm.
iese pe geam, ca orice gospodină
şi începe să scuture tot felul de
plăpumi şi de perne
până când oraşul meu devine
complet alb.
totul se distruge din interior
aşa cum corpurile noastre
se auto-devorează uneori,
din cauza lipsei de hrană.
aşa şi inima fierbe în sânge negru
iar anti-sentimentele nu mai au
puterea de a lupta cu norişorii
aceia, mici şi roşii,
ca nişte globule,
numiţi sentimente.
sunt bolnav grav.
sunt doar un fluorescent adolescent
gândesc rapid, mă mişc mai lent
îmi pasă de multe, îmi pasă de puţine
aş scrie despre multe,
dar nu ţi-aş scrie ţie
căci în viaţă am urcat multe trepte,
voi le numiţi regrete.
stă aşezată direct pe gresia rece
câteva fire de bumbac
îi despart celulele de atomii de granit
şi parcă nimic nu contează,
nici acel cuţit care se uită cu
un ochi furiş la ea.
nu te speria, demonii te pot salva!
când m-ai părăsit, ne-am întristat cu toţii
lăsându-ne zilele pe valul sorţii
morţii-şi părăseau ale lor morminte
‘mi-aduc aminte, privirea ta încă mă minte
nu-mi rămâne decât să scriu poeme pentru Isus
… cum a venit, aşa s-a dus.
aripile mi-au căzut, îmi car crucea-n spate
mai am un singur gând până la moarte,
un singur pas până la fapte
da mă gândesc că nu merită, poate.
