Iubesc ceea ce scriu, pentru că am început să scriu despre tine, iar pe tine nu am cum să nu te iubesc. Te aştept în fiecare dimineaţă, în acelaşi loc, cu acelaşi tip de cafea, acelaşi palton, acelaşi pachet de ţigări, aceeaşi muzică pe fundal, acelaşi singuratic. Vii agale cu mănuşile albăstrui, în timp ce fulgii de martie ţi se pun în păr şi pe umeri. Tragi de uşa defectă şi te chinui s-o închizi în urma ta.

Colorăm primăvara ce apune în sens invers peste lumea noastră, prin cafenele, pe aleile de ieri pe care ne-am plimbat. Am greşit în roman multe chestii şi mi-ai atras atenţia. Ştiu că nu ştiu să scriu, însă tind să cred că acum investesc pentru a-mi asigura ţigări pe viitor. Peste ani, când editorul îmi va spune că nu are cum dracu să publice aşa ceva, îmi voi lua caietele, te voi chema la mine şi vom fuma foile acelea pătate de cerneală şi amintiri.

Îmi aduc şi acum aminte cum te-ai dus pe balcon, te-ai pus jos şi ai început să fumezi. Viciu în viciu, legate de mână. Pun pantera în boxe şi dau volumul mai tare să nu-mi auzi inima cum bate.

… după ce am fost batjocorit, bătut şi izgonit în infern, m-am trezit într-o încăpere întunecată, fără geamuri. Uşa, exista, însă în tavan. Pereţii erau vopsiţi în negru, iar jos era doar pământ bătătorit. Camera era aproape goală, un singur obiect se afla în ea: o masă. Era din lemn masiv, neagră şi era aşezată într-unul din colţuri camerei. Părea că levitează singură, însă m-am gândit că mintea-mi joacă feste.

Încet, din toate colţurile încăperii au început să răsune câteva sunete. Era o melodie ce a început să cânte. Melodia ce răsuna din ce în ce mai puternic, era una ce aparţinea stilului gotic. Era o melodie cântata la orgă, iar pe fundal se auzeau sunetele impunătoare ale unui clopot de biserică. Nu orice biserică! Ci una aparţinând şi ea stilului gotic, sumbră, neagră, masivă şi cu diferite statuete pe faţadă de îngeri căzuţi. Pe partea din faţă a bisericii, trona o statuie a lui Abigor.

În jurul meu au început să se joace tot felul de umbre. Fiecare scotea nişte sunete foarte înfricoşătoare. Am închis ochii. Deşi încercam să nu le dau atenţie, ştiind că spiritele răului cu asta se hrănesc, cu frica celui neajutorat, nu puteam. Părul de pe antebraţe mi se ridicase, iar pe spate am început să simt un fior rece. Ştiam că e aproape! Toate astea nu puteau să indice decât un singur fapt. Eram mort. Văduva cu coasă mă vizitase deja şi nu am reuşit să-i fac faţă. Ajunsesem în regatul îngerilor decăzuţi, alături de Leviathan şi Belial.

Îmi place să cred că undeva în cosmos fiecare om are o carte în care fiecare dintre noi scrie zilnic, oră de oră, minut de minut, secundă de secundă. Fiecare pas, fiecare respiraţie, fiecare faptă, fiecare prietenie legată, fiecare fată cunoscută, fiecare prieten uitat, fiecare moment plăcut şi viceversa e trecut acolo, pe vecie. Vom ajunge s-o citim doar atunci când vom trece în altă dimensiune, iar atunci vom afla de câte ori am făcut pe cineva să plângă, sau câte persoane am rănit, pe câte le-am făcut fericite, câţi kilometrii am parcus pe jos, câţi ani am lenevit, câţi ani mai aveam maxim de lenevit, câte ţigări am fumat, de câte ori am clipit, de câte ori am ascultat The Killers,  de câte ori am rostit cuvântul “te iubesc” şi multe altele.

Iar atunci vom afla totul, absolut tot. Fiecare adevăr în parte va ieşi la iveală ca atunci când scoţi o scrisoare din plicul ei. Exact aşa, vom afla ce gândeau cu adevărat prietenii despre noi, ce gândeam cu adevărat despre prieteni. Nu vom mai avea o conştiinţă, nici subconştient, iar totul va fi foarte limpede. Şi va fi plăcut să-ţi aduci aminte de vechile amintiri pe care nu le-ai avut niciodată. Să aflii ce persoane urma să cunoşti, dacă nu mureai.

Uneori retrăiesc clipele de mult apuse, dau timpul înapoi şi-mi aduc aminte de persoanele pierdute, sau pe jumătate pierdute. Mi-ar place să am puterea să re-scriu ceea ce am măzgălit până acum în viaţa mea. După erată, totul ar arăta altfel. Dar n-am obosit, încă mai scriu…

Citeste mai multe »

Pentru tine am scris această poveste, Larisa. Pentru că, atunci când vei avea optsprezece ani, eu deja îi voi fi uitat pe-ai mei şi n-o sa te pot ajuta să-i trăieşti. Pentru că inima mea deja va încetini şi te voi privi distant: o să suferi pentru o dragoste ce mi se va părea prea copilarească să-ţi smulgă lacrimi, o să-ţi spun hai, Larisa sunt prostii…, de parcă n-aş fi plâns şi eu pentru o dragoste asemănătoare… O să te privesc zâmbitor fără un motiv anume, când vei fi făcut dragoste pentru prima oară şi vei crede că poţi să bagi toată lumea într-un buzunar pentru că e mică, în comparaţie cu ce ai în suflet. Şi eu voi fi uitat deja ce înseamnă să zâmbeşti fără un motiv anume.

De ce razi? te voi întreba, pentru că a fi adult e ca şi cum ai redeveni copil: întrebi mereu de ce. Tu în schimb n-o să ai multe întrebări, o să iubeşti şi atât, fără să te întrebi de ce.

Nu voi fi sincer, pentru că e greu sa fii sincer cu propriile amintiri, dar am fost prevăzător: am imortalizat acele amintiri pe hârtie, pe marginea unei foi, când erau încă vii, cerneala era încă proaspătă. Aşa, vei putea citi despre o soră mai apropiată ţie şi te vei simţi mai puţin sigură.

E pentru tine aceasta poveste, Larisa. Poata la început n-o să-ţi placă. Poate ţi se va părea absurdă şi nu vrei vrea s-o crezi: cum se pot trăi atâtea emoţii în aşa puţin timp? O să descoperi singură, Larisa, o să descoperi. Şi vei înţelege că la optsprezece ani inima tresare şi aleargă mai repede decât minutele, mai repede decât secundele.

Citeste mai multe »

Era doar o altă zi frumoasă de vară, călduroasă, iar dragostea se simtea plutind în aer. Adia un vânt uşor şi îmi dădeam seama de asta deoarece câteva suviţe din părul tău brunet zburau atât cât puteau, jucându-se duios una cu cealaltă ca doi copii mici.

M-ai luat de mână şi mi-ai spus că vara asta vrei să ţi-o petreci cum nu ţi-ai mai petrecut-o până acum. Mi-ai spus că vei face ceva foarte tare şi că o să fie cea mai tare vară de până acum. Că o să ieşim în fiecare zi în parc şi să ne bucurăm de natură, uitând de toţi şi toate. Doar sufletele noastre, firele de iarbă şi membrele neastâmpărate. Să stăm desculţi în iarbă, citind din cartea aia sau poate întinşi pe spate, numărând norii ce trec pe deasupra noastră. Nu a fost aşa şi nici nu cred că o să fie…

Nu e greu să scrii aşa ceva, e greu să-ţi dai seama în ce categorie ar trebui să bagi articolul acesta.