de când ai plecat,
mă simt tot mai trist,
mai gol, şi mai sărac.

atât de sărac, încât
n-am bani nici să-mi cumpăr
o pungă de praf, s-o împrăştii
pe toată mobila,
în speranţa că cineva-şi va da
seama că tu nu mai eşti,
şi nimeni nu va mai face curat
în această odaie.

mă uit cu uimire şi simt cum inima
începe să-şi slăbească puterea
iar bătăile sunt din ce în ce mai rare.
încă câteva minute,
şi totul va ajunge la 0,
iar eu voi leşina probabil
pentru câteva secunde
sau poate chiar mai rău.

citesc tare şi răspicat
ca să-mi dau seama că nu e totul
doar în mintea mea:
Nu aveţi bani pe card!

dar nu la asta gândeam când mă gândeam la titlu,
însă au zis alţii mai multe decât mine
ascultă piesa … şi dă-ţi seama
că e vorba despre tine.

Vorbesc cât se poate de serios că a început să-mi placă din ce în ce mai mult în România. Nu, pe bune, fără glume, fără chestii luate în batjocură. Mie îmi place în România, şi nu îmi e ruşine să o zic. Toate acestea deoarece simt că la o vârstă trebuie să-ţi dai seama de nişte chestii şi să realizezi că eşti idiot, să treci mai departe şi să-ţi vezi de viaţa ta. Să încerci să o faci mai bună, pe asta, pentru a ţi-o pregăti pe următoarea. Doar avansând în conştiinţa ta prin înţelegere şi meditaţie poţi să o duci mai bine. Dar, să revenim.

Am observat că cei mai mulţi români se plâng de vremurile care sunt, de partidele politice, de spitalele din România, de sistemul de învăţământ, de salariile politicienilor, de şoselele din ţară, de CRIZĂ, de n şi n şi n lucruri. În primul rând, cel mai retarzi mi se par ăştia de seama mea care îmi dau fraze d-alea care se vor pline de inteligenţă şi înţelepciune spunându-mi că E CRIZĂ. Ce criză e mă handicaptule? Ce ştii tu despre o criză politică sau economică? Despre câte mari crize economice globale îmi poţi vorbi din cunoştinţele tale? Păi, cred că despre niciuna. Aşa că? Ce te freacă pe tine dacă e o criză sau nu? Ai un pumn de ani şi te preocupă nişte lucruri despre care habar ai.

La fel de retardaţi mi se par şi adulţii care invocă motivul ăsta să nu-şi mai facă treaba, şi se plâng în continuu se situaţia pe care o au. Frate, bun, să zicem că nu o ducem prea bine, ca populaţie, dar nu vreţi voi să ne gândim şi la anii ce-au trecut? sau poate la alte popoare sau ţări? La oamenii din Africa care mor nuştiucâţicopii pe oră din cauză că nu au APĂ, hrană şi condiţii sanitare ok? Ăia de acum 500 de ani cum o duceau? De sclavii care erau bătuţi în fiecare zi şi înfometaţi până mureau, deşi ei munceau până nu mai puteau? De x, y şi z lucruri.

Citeste mai multe »

… în legătură cu prostia omenească şi cu faptul că aceasta este nemărginită. Acum ceva timp, în timp ce mergeam la antrenament, mi-am adus aminte că atunci când mă întorc trebuie să-i cumpăr ceva unei persoane dragi. Ea nu ajunsese să-şi cumpere acel lucru, aşa că m-a rugat pe mine să îl cumpăr căci eu aveam drum prin partea aceea a oraşului. Zis şi făcut. Mi-am adus aminte că aveam ceva bani la mine, însă îi aveam aşa … ba aveam zece bacnote de 1 RON, ba 5 RON, şi nu vroiam să merg la magazinul respectiv şi să-i înşir vânzătoarei nu-ştiu-câte-mii de bancnote mici, să stea să le numere pe toate. Mi-am zis că ar fi mai bine să mă duc la un chioşc, d-ăsta de colţ, alimentar (mixt) sau cum dracule le mai zice şi s-o rog frumos p-aia să-mi schimbe banii, că nu-i cad mâinile.

Zis şi făcut, m-am dus, m-am adresat politicos şi aia mi-a zis: Îmi pare rău, nu am să-ţi schimb. Cum adică? Eşti proastă? Cum adică nu ai să-mi schimbi? M-am dus la alta, însă am primit acelaşi răspuns. Ţin să precizez că le-am explicat proastelor că nu vreau mărunt, ci le ofer mărunt (să aibe, să le dea clienţilor)! Nici în ziua de azi nu pot să-mi dau seama de ce nu au vrut să-mi schimbe.

Odată, când o rog pe o vânzătoare să-mi schimbe din bani mari în mărunt şi-mi spune că nu are, o să-i fac o fază de genul: Nu aveţi? a, ok, atunci vreau să-mi daţi o cutie de chibrite. Cât costă?  50 de bani? Îmi pare rău, nu am decât o bancnotă de 5 – 10 lei.

Am observat că odată ce înaintezi în vârstă, descoperi că ai din ce în ce mai multe pasiuni, şi e şi normal. Adică, acum zece ani îţi plăcea toată ziua să tragi cu arcul după porumbei şi să baţi mingea pe maidan. Nu conta că trebuia să te mai speli, să mănânci, să faci şi alte treburi, nimic nu conta, joacă frate! Aia era baza! Erai dependent să te joci. Jocul era ca un drog pentru tine, iar tu erai dependent.

Astăzi, e altfel. Ai crescut. Ai 16/17 ani şi îţi plac mult mai multe chestii: să citeşti, să călătoreşti, să faci fotografii, să te plimbi cu bicicleta, să înoţi, să mergi la teatru, să skiezi, să scrii, să creezi, să te dai cu snowboard-ul şi aşa mai departe. Ca să le poţi face pe toate, îţi trebuie timp. Foarte foarte foarte mult mult mult timp timp timp. De unde facem rost de el? Căci, în real life, trebuie să mai faci şi alceva decât ceea ce-ţi place ţie. Ai totuşi o vârstă şi nu mai poţi sta toată ziua la joacă. Trebuie să te gândeşti ce o să faci după ce termini liceul, dacă vei urma o facultate, te vei angaja? Încet, înaintând în vârstă, trebuie să te gândeşti şi la faptul că trebuie să-ţi întemeiezi o familie, poate o să ai copii, trebuie să le asiguri un viitor … Aşa-i că toate chestiile astea nu mai seamănă cu statul în faţa calculatorului 24 de ore jucând Counter Strike sau Farmville?

Citeste mai multe »