Ca un fel de intro pentru ceea ce urmează, acest labirint de care el mi-a povestit. A vrut să facă asta pentru mine, iar eu acum transmit ceea ce mi-a spus acel cufăr învechit. Duc mai departe munca lui.
Încerc să scriu la computer, deşi îmi e mai greu decât dacă aş avea un pix în mână şi un caiet dictando pe birou, însă nu am ce face, lenea-mi e mare iar eu mă conformez. Data trecută ţi-am zis că orice început are şi un sfârşit, iar eu nu voi mai face nimic în privinţa asta. Te-am minţit!

După orice sfârşIt, există mereu un alt început, un alt start, un alt drum, un alt punct din care poţi pleca iar. Câteva chestii notate pe o foaie şi dorinţa de a le împărtăşi cu cineva, însă ceva din tine nu te lasă. Ştiu cum e. Trăiesc de câteva luni  bune aşa şî singurele metode de a-mi ţine dorinţele în interior, şi a nu da drumu totului în lumea crudă, sunt ţigările, nessul şi alte chestii adiacente. Dar stai liniştită, tot prin categoria droguri se învârt şi alea. Bag tot, nu-mi refuz nimic… şi ai văzut şi tu în ce mă transform când încep să tremur ca un bătrânel ajuns la pensie ce nu mai are încredere în nimic. Speranţa că poate va prinde nişte alegeri mai albe şi că totul se va schimba într-o zi, e tot ce-l mai ţine în viată.
Nu are decât câteva capitole dacă ar fi să-l despart, e mic şi nu ştiu dacă să-mi calc pe inimă şi să-l las să vadă lumina. Aş putea să bag multe chestii tari din ce-am mai scrijelit pe aici, însă ceva-mi spune că ar trebui să fie ceva nou, decât ochii mei să ştie aia, în rest… nimeni să nu aibe habar! Să fie un fel de boom, şi chiar m-au surprins plăcut tipele din bucureşti cu cărticica lor mică în mâini. Eu nu voi fi aşa, pozând peste tot cu ceva în mână. N-am nevoie de ajutor, mă ajut singur, însă problema e că uneori stau şi aştept să merg în pas cu ceilalţi iar ei nu vor să danseze acest dans. Nu-i nimic, până acum ceva vreme şi el a fost singur, până s-o întâlnească pe L.

Citeste mai multe »

În fiecare zi încerc să fac acelaşi lucru important: să mă trezesc la şapte dimineaţa, să mă duc să-mi cumpăr ţigări, să fumez vreo două şi să-mi beau cafeaua în compania lor. După asta, să mă culc înapoi, să rămân la gândurile mele întunecate, la demonii din interior.

Îmi tot spui că mă concediezi şi că nu voi mai fi scriitorul tău preferat dacă nu mai scriu pe blog, dar… pe bune acum, cine te crezi dragă Ana? (hai, hai, aruncă cu ceva prin cameră!) Fiecare început, are până la urmă şi un sfârşit, iar eu nu-s Quijote să mă lupt cu morile de vânt.

Gândeşte-te la cea mai bună carte pe care ai citit-o tu, gândeştete că eşti la ultima pagină. Acum, prin acest text eu voi pune punctul pe i, de la cuvântul sfârşIt!

Totul parcă revenise la normal. Era liberă, gata să facă ce vrea şi când vrea. Trecuseră deja aproape cinci săptămâni de la acel incident şi parcă începea să uite ce s-a întâmplat, însă ştii şi tu, nimic nu trece cu adevărat, urmele vor rămâne mereu acolo tatuate, în sufletul şi pe trupul ei. Acum doar câteva fire naive de praf s-au aşternut deasupra.

Mai erau două zile şi pleca la mare împreună cu fostele colege de liceu. Erau patru în total, iar acolo urma să se întâlnească cu o grămadă de tipi, care mai de care. Nu era interesată de acest subiect câtuşi de puţin. Nu vroia să-i mai vadă. Doar nesimţiţi, porci şi bădărani!

Deja îşi făcuse bagajele, pusese tot, de la periuţa de dinţi până la crema de bronz plus vreo zece kilograme de haine şi accesorii. Cam cât înseamnă asta? Păi, cam trei trolere din acelea mari.
Maria sigur va avea ceva de comentat, adică până la urmă, era maşina ei, portbagajul ei, spaţiul ei. Şi celelalte fete aveau de gând să-şi mai ia bagaje, nu vroiau să plece doar cu hainele ce le purtau în acel minut, iar Dana nu era singura care mergea în acea vacanţă.

Era în casă, la părinţii ei, cu o ceaşcă de ceai verde în mână şi aşezată comod în fotoliul ei preferat. Privea pe geam, tristă, cu o lacrimă ce-i înflorea în colţul ochiului precum florile ce apar în luna aprilie la primele zâmbete ale soarelui mai puternice. Auzea atent cum creştea iarba, cum moleculele de ciment se desprindeau din pereţii acelor blocuri ce stăteau drepţi în faţa ei, cum culorile maşinilor deveneau mai închise de la atâtea drame suferite. De ce acum putea să fie atât de atentă şi de receptivă la toate ce o înconjoară, iar până acum nici nu le băga în seamă?

Se gândea clar să schimbe ceva la ea, dar mai ales la viaţa ei. În primul rând nu-şi putea da seama cum a fost aşa de naivă şi-şi tot amintea momentul în care s-a urcat în maşina acelui necunoscut. Îşi va reproşa asta toată viaţa. Nimic din ce a fost până în acest moment nu va mai fi la fel cu ceea ce urmează.

A observat că ceva se întâmplase, aşa că s-a dus la ea, a luat-o de mână şi a tras-o după el. Coborau în grabă scările pentru a ieşi afară. Aşa vroia el, iar Sofia nu avea cum să se împotrivească. Afară era cald, se simţea presiunea aerului, iar norii erau foarte jos, aproape de ei. A tras-o după el în ploaie, chiar dacă era îmbrăcată doar în pijamale şi a luat-o în braţe:

- E o ploaie caldă. În fiecare picătură care cade peste noi, există un gram de iubire. Ştii de ce e aşa caldă ploaia?

- Vară, clar nu e… deci nu-mi dau seama ce explicaţie să-ţi dau.

- Nu e o ploaie de vară, ai dreptate. Este ploaia iubirii, care cade pe Pământ doar atunci când doi oameni se iubesc foarte mult şi îşi dau seama că destinele lor sunt încrucişate. Aş sta toată viaţa alături de tine în ploaia aceasta: să fiu ud până la piele dar simţindu-ţi corpul alături de al meu. Odată am citit o carte în care se spunea că dragostea e un joc de puzzle, unde fiecare corp trebuie să-şi găsească bucata de piesă potrivită, şi să rămână unul lângă altul îmbrăţişaţi, precum marea şi plaja. Mi-aş dori să petrec toată viaţa, aici, cu tine.

- Lucas, a fost foarte frumos ceea ce mi-ai spus şi vreau să-ţi spun şi eu ceva, mic şi sublim.

- Spune-mi.

- …te iubesc!

Era ora 9 a.m. Sofia se trezise complet. Spera să continue acel joc din noaptea ce trecuse şi în dimineaţa aceasta. Nu vroia să se ridice din pat, să meargă acasă sau în oricare alt loc. Îşi dorea să stea acolo, în patul acela, alături de Lucas. Încercând să-l găsească, a început să pipăie locul de lângă ea fără să se întoarcă, sperând că mână îi va explora pieptul lui mare. Nu l-a găsit şi a fost nevoită să-şi întoarcă capul, însă şi-a dat seama că nu era în pat. Acum era întoarsă către partea lui de pat şi se uită tristă la acel loc gol. Locul acela parcă i se alătura spaţiului gol din inima ei. Oare chiar asta fusese de la bun început? O noapte şi atât? Doar atât văzuse Lucas la ea? O altă bucată de carne cu care ar putea să se satisfacă timp de o noapte?

Era nervoasă. Cine era el să-şi permită una ca asta? S-o folosească şi să plece aşa, pur şi simplu, fără ca măcar să lase un bilet unde merge şi ce face. În câteva minute, în timp ce-şi strângea lucrurile şi se îmbrăca, a auzit cheia în yală. El era! Nu avea cine să fie alcineva, asta doar dacă vreun hoţ nu s-a gândit să-l asasineze, să-i fure cheile de la casă şi s-o fure. Zâmbea. Nu credea o iotă povestea asta. Doar nu era ea atât de valoroasă, şi în plus… de ce să facă o crimă ca să fure cheile pentru ca mai apoi să o fure? Putea foarte simplu să spargă încuietoarea sau chiar să dărâme uşa.

A auzit cheia învârtindu-se în yală şi zgomotul făcut de uşă, atunci când se deschide. A fugit repede să-l primească aşa cum se cuvine. El stătea în pragul uşii şi o privea cu mirare că se trezise aşa devreme. Era ud leoarcă şi avea câte două pungi de plastic în fiecare mână. Logic că erau de plastic, doar nu vă aşteptaţi ca el, un băiat rău ce se lupta anual cu acei demoni numiţi fete să fie ecologist. Nu era vina lui că planeta se ducea de râpă, că apele curgeau în sens invers şi că Pământul se învârtea acum de sus în jos. Pungile de plastic erau mai bune, le mototoleai şi le băgai în buzunar fără să fie observate, iar încălzirea globală chiar mai poate aştepta! Nu era cazul să intervină în viaţa lui! Avea şi aşa destule pe cap.

Avea zâmbetul pe buze. Era acel zâmbet care ei trebuia să-i spună că era afişat doar pentru că o vedea. Era un zâmbet larg, plin de frumuseţe şi gratis. Era un zâmbet afişat în schimbul iubirii ei, însă ea nu realiza asta. Se gândea doar unde fusese el aşa de dimineaţă…

Sofia a aprins câteva lumânărele roşii, parfumate şi a pornit sistemul audio. Nu ştia absolut deloc ce CD era înăuntru. A dat play pur şi simplu şi aştepta să fie surprinsă. Şi-a închis telefonul, l-a pus pe noptiera din dreapta patului şi aştepta ca el să facă următorul pas. Încet, în boxele din cameră se auzeau primele sunete ale melodiei “Careless Whisper” (George Michael). Nu-i venea să creadă. Era piesa ei preferată. Lucas nu avea de unde să ştie asta… oare era şi piesa lui? După câteva secunde a apărut în cameră…

Au făcut dragoste şi au stat îmbrăţişaţi ore şi ore în acel joc erotic, acel voal al dragostei. Pentru ea totul era diferit. Nu era la prima experienţă de acest gen, însă totul acum părea altfel. Era un alt corp cel de lângă ea şi îi dădea senzaţia că o face pentru prima oară. Corpul lui era atât de diferit de al ei încât nu ştia ce să facă şi cum să se comporte. Îi era frică dar era nerăbdătoare. L-a lăsat pe el să preia controlul şi şi-a cuibărit capul în umărul lui. A desfăcut picioarele şi a aşteptat. Simţea o uşoară durere dar plăcerea era mai presus de toate. Ea avea cuvântul final.

Totul era perfect. Până atunci sex-ul sau dragostea, căci nu vedea diferenţa, nu părea ceva important însă acuma îşi dădea seama că este.

Era târziu în noapte iar amândoi erau extenuaţi însă nu-şi doreau ca totul să se termine. Mai vroiau. Mai mult şi mai mult. A strâns-o în braţe aproape de el. Dorea să-i simtă parfumul dar şi respiraţia dulce precum zahărul brun. A început s-o sărute uşor pe gât, mişcându-şi în acelaşi timp mâinile pe corpul ei. Într-un final, amândoi au cedat şi nu s-au mai lăsat duşi de valul acela al pasiunii. Au dormit îmbrăţişaţi până în zorile dimineţii.

S-au plimbat toată ziua, s-au dat în leagăne, au stat îmbrăţişaţi, s-au sărutat şi parcă deveniseră iarăşi copiii de altă dată. Fiecare era medicamentul celuilalt. Se ajutau reciproc să treacă peste o relaţie încheiată de curând fără succes. Încet, un fir al dragostei îi împletea. Pentru acel fir, ei doi erau precum ploaia şi lumina pentru o floare, ajutând-o să crească, să se dezvolte şi să înflorească.

Pe seară au hotărât să meargă undeva, la un restaurant, să cineze. Era un restaurant select cu specific italian, de pe malul drept al Senei. Ea a comandat Risotto Primavera iar el Spaghetti alla Milanese. Mâncare uşoară, de seară. Pe lângă acestea, Sonia era la regim însă oricum ea mânca foarte puţin şi foarte atent. Nu băga ca ex-a lui toate prostiile în ea. Are grijă de corpul ei. E de părere că, aşa cum o femeie se aranjează la exterior, folosind tot felul de farduri, creme şi aşa mai departe… trebuie să se îngrijească şi la interior, chiar dacă acea parte nu este vizibilă.

După câteva ore erau în apartamentul lui şi stăteau de vorbă cu o sticlă de vin roşu pe masă. El nu îşi dorea neapărat să ajungă cu ea în pat deoarece chiar o iubea şi se îndrăgostise, dar aşa a fost să fie. Nu a fost nici vina lui dar nici a ei. Într-un fel, amândoi au fost de accord cu asta. Căldura începea să devină tot mai apăsătoare, şi nu din cauza centralei, caloriferele erau aproape reci, însă sângele lor fierbea. Fierbea din cauza vinului şi din cauza privirilor pe care şi le aruncau unul altuia. Era clar că aveau nevoie ca un geam să fie deschis. Dacă nu unul, atunci două, căci erau doi. El s-a ridicat şi s-a dus să deschidă geamurile bucătăriei pentru a-şi mai reveni în fire. Ştia că şi ea se simte la fel. Se sufoca, iar asta se vedea din gesturile pe care le tot făcea, dând senzaţia că este pe repeat. Dragostea şi ardoarea îi apăsau tare pe umeri, devenind tot mai grele şi de nesuportat. Asta e, amândoi ştiau în ce s-au băgat. Dragostea nu e chiar aşa de simplă precum pare.

Citeste mai multe »

…deşi nu mai avea numărul ei notat în telefon l-a recunoscut imediat, după cifre. Nu trebuia să apară numele ei, ştia exact cine îl suna. Se gândea ce să facă: să-i răspundă, să nu-i răspundă?

A decis să nu-i răspundă. Nici nu mai avea de ce. Orice legătură dintre ei s-a rupt odată cu plecarea ei. El şi-a dorit o a doua şansă dar nu a avut-o. Acum nu mai aveau ce să-şi zică. Absolut nimic! După acest mic episod şi-a cerut scuze încă o dată faţă de Sofia şi a dat să plece. Atunci, ea l-a oprit să-l mai privească o dată şi poate… De fapt, nici el nu vroia să se termine totul aşa. A simţit ceva foarte adânc în piept atunci când i-a întâlnit privirea în momentul în care a ajutat-o să se ridice. Părea că e un porumbel în pieptul lui ce se zbătea şi dădea continuu din aripi încercând să-şi ia zborul, să se elibereze de acea colivie care-l ţinea prizonier. Simţea cum fiecare părticică a corpului îi revenea la viaţă, cum renăştea, iar sângele îi era pompat cu o mai mare putere în vene.

Aceleaşi sentimente le avea şi ea şi simţea că ceva îi leagă profund. După câteva schimburi de priviri el a îndrăznit şi a întrebat-o dacă nu cumva vrea să meargă în parc, să stea pe o bancă, să se plimbe, să discute sau… să meargă undeva la o terasă. Din privirile ei a înţeles că îşi doreşte să meargă în parc, în natură, să profite de firele blânde de soare ce făceau ca acea zi de toamnă să fie splendidă. Deşi frunzele se aşternuseră într-un număr imens, de ajuns pentru a forma un fel de covor regal, când soarele se arăta precum în acea zi, acestea parcă prindeau viaţă şi începeau să se joace în armonie.

…era un Porsche 911 GT. O maşină impunătoare, cu mulţi caluţi sub capotă, gata să alunece lin pe şoseaua udă din Paris. Cu cât se apropia de Dana mai mult, maşina încetinea, chiar spre surprinderea ei. Nu se aştepta să fie aşa de norocoasă şi să găsească pe cineva aşa de repede, care să oprească şi poate din noroc… să o şi ducă acasă. La volanul maşinii era un bărbat bine făcut, îmbracat casual, cu ochii mari şi negri, părul abanos, nebărbierit, iar toate acestea făceau ca el să fie foarte înfricoşător, însă pentru ea arăta normal, nimic nu i se părea neobişnuit.

- Te duc undeva?
- Charenton Saint-Maurice, mulţumesc.
- Urcă.

Mai mult beată decât ameţită, dupa câteva pahare de tequila, nu mai ştia ce făcea. S-a suit totuşi în maşina unui necunoscut! Nu ştia ce fel de persoană era, ce avea în minte, ce plănuia. Nimic!

Afară ploua brutal iar vântul bătea nestingherit, mutând frunzele dintr-un loc în altul şi făcând copacii să se aplece la suflările lui. Pe autostrada ce trecea prin pădurea dintre Paris şi Charenton Saint-Maurice, la mijlocul drumului, maşina s-a oprit.

Citeste mai multe »

După o săptămână şi jumătate de spitalizare, a fost externat. De la spital a plecat acasă pentru câteva treburi, şi-a luat portofelul de pe masa din sufragerie şi a plecat în oraş să se bucure de viaţă. Să-şi aducă aminte de toate lucrurile mici şi frumoase de pe această lume. Să-şi aducă aminte că merită să traiască. Omul, din ţărână s-a născut şi într-un final, tot acolo o să se întoarcă, deci ce rost mai are să se sinucidă?

Acum stă pe o bancă-n parc, e liniştit, preţuieşte fiecare secundă. În depărtare, se vede cum un curcubeu îşi face loc printre norii deşi şi negrii ce au asuprit cerul de deasupra Parisului în ultima vreme. Tot felul de mănunchiuri de culori de diferite tipuri, încep să invadeze văzduhul şi să se joace armonios. Pe lângă el, bunicii se plimbă doi câte doi de mână, având grijă în acelaşi timp de nepoţii lor şi de prietenii lor cei mai buni. Deşi sunt căsătoriţi de o viaţă, nu au încetat să se iubească nici la aceste vârste înaintate.

Convins că viaţa n-are sens, dar este frumos să-i dai tu unul, Lucas a plecat către ce-a mai apropiată librărie, să-şi cumpere o carte şi să se destindă în lectură. Când a ajuns, căutând o carte bună de dragoste, s-a gândit să o întrebe pe vânzătoare dacă ar putea să găsească o asemenea carte. Amabilă, aceasta i-a recomandat o carte de Cecelia Ahern, de abia lansată. A citit-o şi ea acum câteva zile şi i-a plăcut foarte mult. Uitându-se printre filele acesteia a rămas surprins de această poveste şi s-a hotărât să o cumpere. În timp ce se întorcea către ieşire, din greşeală a lovit-o pe… Ea. Acum Sofia stătea trântită la pământ, cu cărţile împrăştiate în jurul ei. Politicos, Lucas a ajutat-o să se ridice, să-şi adune cărţile, şi-a cerut scuze, dar când ea a vrut să-i mulţumească şi să-i spună că nu este nicio problemă, telefonul lui a început să sune…

Pierdută în amintiri, rămasă fără pereche, însă înconjurată de frig şi de foarte multe întrebări. Cu două valize lângă ea Dana se gândeşte cât a fost de naivă şi de credulă. A crezut în toate minciunile şi promisiunile lui. Este rănită iar o lacrimă i se prelinge uşor pe obrazul ei roşiatic şi gingaş. Îşi aprinde o ţigară. Speră ca de mâine să renunţe la acest viciu, aşa cum a renunţat şi la el. Totul pare simplu dar imposibil de realizat. Ştie că nu mai are ce căuta în oraş. Rămasă decat cu câţiva euro în buzunar, singura scăpare de probleme o vede în barul de la colţul străzii pe care se află acum. Poate câteva pahare de tequilla or s-o facă să uite de durere şi să vadă realitatea mai clar decât o vede acum. Totul i se pare confuz şi de prisos. Atâtea clipe frumoase, atâtea amintiri, atâtea sărutări. Toate acum aruncate la gunoi!

Cu capul plecat, cu o poză cu ei în faţă, alături de paharul de băutură se simte slăbită. Îşi doreşte să o vadă un doctor, doar acesta îi mai poate scoate spinii din inimă.

Aşezată pe o valiză, aşteaptă pe autostrada ce duce către Charenton Saint-Maurice, localitatea din apropierea Parisului unde locuiau parinţii ei, să treacă o maşină şi poate o să aibă noroc să meargă pe gratis. După câteva minute de aşteptare o maşină de culoare gri se apropie…