Aminteşte-ţi de mine aşa cum m-ai văzut prima dată, timidă şi cu inima strânsă de atâta fericire. Aminteşte-ţi de mine aşa cum m-ai ţinut prima dată de mână şi cu inima strânsă de atâta extaz. Aminteşte-ţi de mine prin mesajele care ne-au apropiat. Aminteşte-ţi de mine… frumos. Aminteşte-ţi de mine înainte să fiu nefericită.

Aminteşte-ţi de mine când o altă iarna va veni şi zăpada îţi va aduce aminte de mine şi de plimbările noastre lungi, cu degetele lipite de frig. Aminteşte-ţi de mine înainte să se fi terminat totul şi înainte, măcar, să fii început. Aminteşte-ţi de mine când încă inima mea tresaltă la atingerea fină a mâinilor tale sau înainte ca vorbele tale să mă rănească mai tare decât o tăietură adâncă.

// scrisă de A.

***

Îmi voi aminti de tine în lungile discuţii, în mesajele ce refuzau să fie şterse de către telefonul nokia din dotare. Îmi voi aminti de tine ca fetiţa cu mâinile de aur, cu degeţelele pe care vroiam să le tai şi să le criogenez, ca de fiecare dată când am nevoia să-mi aduc aminte ce-i aia artă, să le scot şi să-mi deseneze sau să-mi modeleze ceva drăguţ, poate un pandantiv, poate un inel.

Îmi voi aminti de tine când voi ajunge în India, şi-ţi voi trimite o scrisoare – să mă urmezi, indiferent de situaţia fiecăruia de la acel moment. Acolo e Totul. Îmi voi aminti de tine şi te voi chema să-mi desenezi planul casei, doar ţi-am promis. Până ne învârtim noi pe aici, remember me şi… roagă-te, mănâncă, iubeşte!

În fiecare an aştept toamna cu aceeaşi mare bucurie, însă îmi dau seama că a trecut multmultmult prea repede pe lângă mine, pe lângă noi. Realizez asta doar când primii fulgi de zăpadă se aştern pe pervazul geamului de la camera mea sau când florile de gheaţă se încăpăţânează să rămână acolo unde sunt, desenate frumos de divinitate. Ajax pentru ferestre n-are niciun efect asupra lor, oricât am freca şi ne-am toci unghiile din dorinţa de a le face să piară.

Şi parcă pe an ce trece pierdem tot mai multe chestii din trecut. Ne maturizăm prea repede, uităm ce trebuia să facem şi ne ocupăm timpul doar cu prostii. Nimic din trecut ce ni se părea magistral nu-şi mai are rostul acum, sau nu ne mai aduce niciun fel de bucurie. Sufletească. Nu trebuie neapărat să mergem în pas săltat pe stradă. Ci să simţim noi că trăim, măcar cinci minute înlănţuite în fiecare zi.

Au căzut primii fulguleţi de nea, oamenii au început să-şi scoată la plimbare paltoanele şi ghetele de iarnă. Am văzut copilaşi cu mănuşi în mâini, dimineaţa spre şcoală. Arătau drăguţ în peisajul acela, alături de alte cuvinte precum frig, polei, medieval. Oraşul a început să-şi schimbe hainele cu ajutorul celor de la primărie şi cu proprietarii de magazine. Au apărut steluţe, brăduţi, zăpadă falsă pe ici-colo şi un brad mărişor în mijlocul oraşului vechi.

Toate acestea anunţă clar că vine sărbătoarea cea mai aşteptată din an. Pentru mine crăciunul nu mai reprezintă acea sărbătoare pe care o sărbătoream acum câţiva ani, plus de asta am eliminat orice fel de implicare religioasă din perioada ce va veni. E doar un prilej de bucurie, de mere coapte, vin fiert cu scorţişoară şi poate practicarea unor sporturi de iarnă, sus în munţi. Finalul meu e ca un vin bun, sau ca şi capetele unora dintre fraţii noştri…

Cel mai frumos anotimp însfârşit a sosit aşa cum îl doream eu. Cu ploi multe, cu frig, cu frunze galbene şi roşiatice moarte căzute pe jos, prin parcuri, cu oameni zgribuliţi care se ţin de mână şi intră rapid în cea mai apropiată cafenea. Cu artişti ce-şi cară instrumentele grele în hăinuţele lor strâmte, cu piese de teatru, cu miros de cafea şi ceai ieşind de pe fiecare gang al străzii, cu mii de ghetuţe şi paltonaşe, cu câte şi mai câte.

Eu ştiu, şi ţi-am spus şi ţie, amintirile nu se uită niciodată, iar domnul Alzheimer e un simplu soldat împotriva armatei iubirii.

Sunt uluit de câţi tineri mai există în oraşul ăsta, şi nu numai, care trăiesc doar când e un anotimp sau doar dacă exită X sau Y. Bă cum vă puteţi plânge de vreme? Da, clar, gusturile nu se discută şi nu putem face un poll despre care e cel mai tare anotimp, dar cum să ziceţi chestii d-astea de genul ultima zi de vară, prima zi de toamnă şi alte căcaturi d-astea? Aţi avut cel puţin trei luni de căldură insuportabilă în care puteaţi să faceţi ORICE, pentru că vouă vă place vara… dar nu, că era prea cald! Acum, cum a venit puţin frigul, vă plângeţi cu toţii şi plângeţi că ce bine era înainte…

Sunteţi handicapaţi? Dacă stăm să gândim logic, 1. nu există ultima zi de vară şi nici prima zi de toamnă. Există doar ultimul vostru neuron…

2. Aşa sunt oamenii, veşnic nemulţumiţi. Când e frig, e prea frig, când e cald, e prea cald… şi tot aşa. Niciodată nu vă convine.

E doar o altă noapte călduroasă de vară. Deşi acum plouă, toată ziua a fost foarte cald. Aşa se întâmplă mai în fiecare seară: ziua este o adevărată caniculă iar pe seară, totul, se sfârşeşte cu un concert magnific de tunete şi fulgere.

Acum stau în patul meu ce-l imens, pentru mine, cu o mare pernă aşezată în stânga mea pe post de birou şi încerc să scriu despre zilele de iarnă. Despre fulgii de zăpadă şi de toate amintirile presărate-n alb peste acele străzi din secolul XV. Despre zilele de iarnă în care ne întâlneam dimineaţa la ora şapte pentru a merge împreună la şcoală.

Eu eram zgribulit de frig iar tu aveai jumătate din cantitatea de zăpadă căzută în oraş în gluga paltonului tău iar cealaltă între firele de păr ce-ţi cădeau pe spate.
Când coborai din troleul acela jegos veneai direct la mine şi mă îmbrăţişai preţ de câteva secunde. Mergeam ţinându-ne strâns de mână prin zăpada ce ne ajungea la genunchi, printre ruinele vechi ale oraşului adormite pe veci parcă de atâta zăpadă şi atâtea asedii. Uneori te opreai în mijlocul drumului sau te sprijineai cu spatele de vreun copac sau stâlp întâlneai în calea noastră, şi-mi ziceai: pupă-mă…

După câteva minute de mers ajungeam şi la intersecţia unde trebuia să ne despărţim. Ne pupam şi ne rugam în subconştient ca şi celălalt să scape de la aceeaşi oră la care scăpai şi tu. Urmau sute de mesaje despre ceea ce făceam în fiecare minut, despre vreme, despre ce oră aveam, despre ce am mai citit, despre ţările în care am pleca împreună, despre tot…

Şi mergeam împreună în cafeneaua mea preferată, ne aşezam comod şi aşteptam ca licoarea magică să ne fie servită. Erai atât de micuţă şi de prostuţă încât ţi-ai pus jumătate din recipientul cu zahăr brun. Bravo! În zece minute mi-ai spus că nu mai ai chef şi că ar fi mai bine să plecăm. Am gustat din cafeaua ta şi mi-am dat seama că dacă o să mai iau o singură înghiţitură s-ar putea să dau direct în diabet.