Umblă zvonul că te-ai iubi cu alţi băieţi, pe alte alei, prin alte file de cărţi. Eu nu plec urechea la fiecare zgomot, aşa că încep aţi desena următoarea scrisoare pe care o vei primi de 1 mai. Sunt nehotărât şi nu ştiu ce să zic, ce să fac, şi te privesc buimac. Te las pe tine să alegi viitorul nostru.

Uneori, Dragoş mă învaţă şi lucruri bune aşa că m-am apucat să citesc Maitreyi. Ştiam despre ce e vorba în ea, însă el a fost cel care a pus punctul pe i de la Iubire. Vine vara şi vom pleca câte patru, câte patru în maşini, alături de mici provizii plus un cort în care să ne refugiem pe plaja murdară. Murdară de atâtea sentimente aruncate de către fiecare unde a apucat, şi de iubirile altor oameni, de alte naţionalităţi, aduse de Marea Neagră pe ţărmul nostru.

Mi te şi imaginez cum vei sta în maşina mea mică, pe scaunul din dreapta, fumând o ţigară, scoţându-ţi soşeţelele roşii pe geam să le admire toată lumea şi-mi vei pune să ascult doar Regina Spektor şi Parov Stelar până la mare, iar acolo vom asculta doar sunetul valurilor liniştite ce ne şterg desenele făcute la apus.

Atâtea poveşti, atâtea persoane despre care am scris fără să-ţi dai seama în doar două sute şi ceva de cuvinte. Anul ăsta nu va semăna cu niciunul din trecut, doar din simplul fapt că te-am cunoscut pe tine şi că va fi ultimul meu an. Nu voi ţine cont de restu.

iubesc o stafie
nimeni nu o ştie,
apare pe-nserat
şi se strecoară la mine-n pat.

povestim, ne jucăm şi ne iubim
până aproape înnebunim.
ce păcat că soarele apare
şi iubita-mi iar dispare.

Te pregăteşti pentru 2012? Nu mă ţin plămânii să-ţi spun tot ceea am adunat în creier pentru ca atunci când ne întâlnim să-ţi zic tot. Ai mai scos câte ceva pur şi nu pot să-mi dau seama ce eşti tu mai bun. Două entităţi lucrează în tine şi nu pot să-mi dau seama care dintre ele e mai bună. E greu, e greu, însă clar o aleg pe aceea cu literele. După ce m-am supărat şi te-am abandonat (chiar acum ascult piesa), ai făcut acelaşi lucru. Şi îmi e frică că nu voi mai da niciodată de tine şi poate tu nu o să mai scoţi nimic, văzându-ţi de viaţa ta umilă din oraşul dragostei, deşi pe tine nu te cred capabil de acest sentiment. Tu poţi iubi fluturii presaţi în pânze, vitaminele, o plimbare pe drumul de ţară de pe uliţa bunicii sau un obuz ce cade asupra României. Însă o femeie nu cred că poţi iubi.  Sena neintrând în această discuţie a noastră.

Tu ai un remediu bun, însă eu nu am încredere în tine, orice ai face. Acum, când eu am revenit printre ei, ai dispărut tu şi inima mi s-a oprit câteva minute în şir văzând că… nu mai eşti. Dispărut fără urmă! Nici în stânga, nici în dreapta. M-am chinuit două ore să fac rost de ceea ce ai lăsat în urmă, câteva schiţe, aruncate prin cache-ul unui site din Japonia. M-ai dus rapid cu gândul la o carte cu dispăruţi, care acum ceva timp a dispărut din biblioteca mea. Mă mai aflu acum pe acolo doar pentru că aşa îl pot contacta pe vlad, însă în câtva timp voi pleca.

Degeaba-mi expui părerile tale prin prisma trăirilor tale, eu înţeleg oricum. E de ajuns să te uiţi la mine căci am priceput tot. Vezi şi singur ce stă scris sub el; trebuie doar să ştii unde să te uiţi. Eu ştiu ce vreau şi ce cer, să mă înveţi şi să-mi explici. Poate dacă te-aş cunoaşte vreodată, în viaţa asta, aş reuşi. Ai venit, pribeag şi flămând şi te-ai aşezat la biroul meu. Mi-ai intrat în fiecare celulă şi nu te mai pot scoate de acolo. Deşi eşti cel mai bun poet român care a trăit vreodată, te întorci mereu cu câte ceva nou vorbind ca Cioran din cel mai prost imposibil.

Citeste mai multe »

În fiecare zi încerc să fac acelaşi lucru important: să mă trezesc la şapte dimineaţa, să mă duc să-mi cumpăr ţigări, să fumez vreo două şi să-mi beau cafeaua în compania lor. După asta, să mă culc înapoi, să rămân la gândurile mele întunecate, la demonii din interior.

Îmi tot spui că mă concediezi şi că nu voi mai fi scriitorul tău preferat dacă nu mai scriu pe blog, dar… pe bune acum, cine te crezi dragă Ana? (hai, hai, aruncă cu ceva prin cameră!) Fiecare început, are până la urmă şi un sfârşit, iar eu nu-s Quijote să mă lupt cu morile de vânt.

Gândeşte-te la cea mai bună carte pe care ai citit-o tu, gândeştete că eşti la ultima pagină. Acum, prin acest text eu voi pune punctul pe i, de la cuvântul sfârşIt!

Cel mai frumos anotimp însfârşit a sosit aşa cum îl doream eu. Cu ploi multe, cu frig, cu frunze galbene şi roşiatice moarte căzute pe jos, prin parcuri, cu oameni zgribuliţi care se ţin de mână şi intră rapid în cea mai apropiată cafenea. Cu artişti ce-şi cară instrumentele grele în hăinuţele lor strâmte, cu piese de teatru, cu miros de cafea şi ceai ieşind de pe fiecare gang al străzii, cu mii de ghetuţe şi paltonaşe, cu câte şi mai câte.

Eu ştiu, şi ţi-am spus şi ţie, amintirile nu se uită niciodată, iar domnul Alzheimer e un simplu soldat împotriva armatei iubirii.

Şi-s prost şi uneori uit să scriu ce-mi trece prin minte, ocupându-mă cu tot felul de lucruri şi persoane inutile. Mai e puţin, şi o ştiu, şi o simt, şi mi-au spus-o chiar şi ei.

De dimineaţă, când am coborât la căsuţa poştală în speranţa că voi găsi încă o scrisoare de la tine, am fost foarte surprins. Mai mult neplăcut decât plăcut. Nu era numele tău pe el, era un plic alb pe care erau trecute cu verde, un nume şi o adresă, primit de la policlinica la care am fost săptămâna trecută şi mi-am făcut analizele, în disperarea mea de a căuta un antidot, o scăpare. Din păcate, este prea târziu, iar acum am ajuns la ultima fază: resemnarea. Atunci când nu mai doare, când mintea se acomodează cu ceea ce trupul simte.

Mi-au spus că mai am maxim şase luni. Şase luni în care voi încerca să fac tot ceea ce n-am făcut până acum, să-ţi spun ce n-am putut să-ţi spun, şase luni în care îi voi fi infidel morţii, iar apoi… Şi poate aşa mă voi simţi mai bine şi voi pleca împăcat. Cine ştie, poate dincolo vei fi iar lângă mine şi ne vom înţelege mai bine decât am putut s-o facem de data aceasta.

Am lăsat plicul acela plin de tristeţe pe biroul meu, alături de ultima ta scrisoare, unde, pe o foaie dictando se vedea scris frumos şi arcuit: Do you want it? Do you want me? I want it.  It is you. You are where I want to be.

Elr nfir wfkz grmv! Deschide ochii bine şi citeşte! Doar tu vei înţelege!

Articolul ăsta-i mai mult pentru publicul feminin al acestui blog. Hai să facem un mic exerciţiu de imaginaţie şi să ne spuneţi de ce iubiţi bărbaţii. De ce vă iubim noi pe voi cred că v-a zis Cărtărescu, şi v-a dat destule motive. Tot el a făcut-o şi în sens invers (vezi citat), însă cum a şi zis, doar un bărbat ar gândi că acest lucru, de ce ne iubiţi, necesită o explicaţie. Aşa că o dorim.

Dacă vă e mai uşor, gândiţi-vă la actualul/fostul prieten/iubit şi spuneţi ce aţi iubit sau ce iubiţi la el.

Pentru că scriu poezii, cântece şi cărţi dedicate nouă.
Pentru că niciodată nu ne înţeleg, dar nu renunţă la asta niciodată.
Pentru că văd frumuseţea în femei, când femeile au încetat de mult timp să vadă vreo frumuseţe în ele însele.
Pentru că trăiesc ca să ne facă să zâmbim.
Pentru că nu le pasă cum arată sau dacă îmbătrânesc.
Pentru că ne fac să râdem.
Pentru că spun poveşti foarte frumos.
Pentru că abilitatea lor de a visa este probabil cea mai mare resursă de energie intactă de pe planetă.
Pentru că fac mari eforturi să ascundă, fără succes, că sunt fragili şi umani.
Pentru că fie vorbesc prea mult, sau deloc.
Pentru că sunt exploratori şi visători de neîntrecut.
Pentru că ne pot privi în ochi şi să ne topească instantaneu.
Pentru că după toate întâmplările, nu pot trăi fără noi, oricât de tare ar încerca.
Pentru că sunt deştepţi, tandri şi puternici.
Pentru că îi iubim, şi doar un bărbat ar gândi că acest lucru necesită explicaţie.

Citeste mai multe »

Totul parcă revenise la normal. Era liberă, gata să facă ce vrea şi când vrea. Trecuseră deja aproape cinci săptămâni de la acel incident şi parcă începea să uite ce s-a întâmplat, însă ştii şi tu, nimic nu trece cu adevărat, urmele vor rămâne mereu acolo tatuate, în sufletul şi pe trupul ei. Acum doar câteva fire naive de praf s-au aşternut deasupra.

Mai erau două zile şi pleca la mare împreună cu fostele colege de liceu. Erau patru în total, iar acolo urma să se întâlnească cu o grămadă de tipi, care mai de care. Nu era interesată de acest subiect câtuşi de puţin. Nu vroia să-i mai vadă. Doar nesimţiţi, porci şi bădărani!

Deja îşi făcuse bagajele, pusese tot, de la periuţa de dinţi până la crema de bronz plus vreo zece kilograme de haine şi accesorii. Cam cât înseamnă asta? Păi, cam trei trolere din acelea mari.
Maria sigur va avea ceva de comentat, adică până la urmă, era maşina ei, portbagajul ei, spaţiul ei. Şi celelalte fete aveau de gând să-şi mai ia bagaje, nu vroiau să plece doar cu hainele ce le purtau în acel minut, iar Dana nu era singura care mergea în acea vacanţă.

Era în casă, la părinţii ei, cu o ceaşcă de ceai verde în mână şi aşezată comod în fotoliul ei preferat. Privea pe geam, tristă, cu o lacrimă ce-i înflorea în colţul ochiului precum florile ce apar în luna aprilie la primele zâmbete ale soarelui mai puternice. Auzea atent cum creştea iarba, cum moleculele de ciment se desprindeau din pereţii acelor blocuri ce stăteau drepţi în faţa ei, cum culorile maşinilor deveneau mai închise de la atâtea drame suferite. De ce acum putea să fie atât de atentă şi de receptivă la toate ce o înconjoară, iar până acum nici nu le băga în seamă?

Se gândea clar să schimbe ceva la ea, dar mai ales la viaţa ei. În primul rând nu-şi putea da seama cum a fost aşa de naivă şi-şi tot amintea momentul în care s-a urcat în maşina acelui necunoscut. Îşi va reproşa asta toată viaţa. Nimic din ce a fost până în acest moment nu va mai fi la fel cu ceea ce urmează.

A observat că ceva se întâmplase, aşa că s-a dus la ea, a luat-o de mână şi a tras-o după el. Coborau în grabă scările pentru a ieşi afară. Aşa vroia el, iar Sofia nu avea cum să se împotrivească. Afară era cald, se simţea presiunea aerului, iar norii erau foarte jos, aproape de ei. A tras-o după el în ploaie, chiar dacă era îmbrăcată doar în pijamale şi a luat-o în braţe:

- E o ploaie caldă. În fiecare picătură care cade peste noi, există un gram de iubire. Ştii de ce e aşa caldă ploaia?

- Vară, clar nu e… deci nu-mi dau seama ce explicaţie să-ţi dau.

- Nu e o ploaie de vară, ai dreptate. Este ploaia iubirii, care cade pe Pământ doar atunci când doi oameni se iubesc foarte mult şi îşi dau seama că destinele lor sunt încrucişate. Aş sta toată viaţa alături de tine în ploaia aceasta: să fiu ud până la piele dar simţindu-ţi corpul alături de al meu. Odată am citit o carte în care se spunea că dragostea e un joc de puzzle, unde fiecare corp trebuie să-şi găsească bucata de piesă potrivită, şi să rămână unul lângă altul îmbrăţişaţi, precum marea şi plaja. Mi-aş dori să petrec toată viaţa, aici, cu tine.

- Lucas, a fost foarte frumos ceea ce mi-ai spus şi vreau să-ţi spun şi eu ceva, mic şi sublim.

- Spune-mi.

- …te iubesc!

Era ora 9 a.m. Sofia se trezise complet. Spera să continue acel joc din noaptea ce trecuse şi în dimineaţa aceasta. Nu vroia să se ridice din pat, să meargă acasă sau în oricare alt loc. Îşi dorea să stea acolo, în patul acela, alături de Lucas. Încercând să-l găsească, a început să pipăie locul de lângă ea fără să se întoarcă, sperând că mână îi va explora pieptul lui mare. Nu l-a găsit şi a fost nevoită să-şi întoarcă capul, însă şi-a dat seama că nu era în pat. Acum era întoarsă către partea lui de pat şi se uită tristă la acel loc gol. Locul acela parcă i se alătura spaţiului gol din inima ei. Oare chiar asta fusese de la bun început? O noapte şi atât? Doar atât văzuse Lucas la ea? O altă bucată de carne cu care ar putea să se satisfacă timp de o noapte?

Era nervoasă. Cine era el să-şi permită una ca asta? S-o folosească şi să plece aşa, pur şi simplu, fără ca măcar să lase un bilet unde merge şi ce face. În câteva minute, în timp ce-şi strângea lucrurile şi se îmbrăca, a auzit cheia în yală. El era! Nu avea cine să fie alcineva, asta doar dacă vreun hoţ nu s-a gândit să-l asasineze, să-i fure cheile de la casă şi s-o fure. Zâmbea. Nu credea o iotă povestea asta. Doar nu era ea atât de valoroasă, şi în plus… de ce să facă o crimă ca să fure cheile pentru ca mai apoi să o fure? Putea foarte simplu să spargă încuietoarea sau chiar să dărâme uşa.

A auzit cheia învârtindu-se în yală şi zgomotul făcut de uşă, atunci când se deschide. A fugit repede să-l primească aşa cum se cuvine. El stătea în pragul uşii şi o privea cu mirare că se trezise aşa devreme. Era ud leoarcă şi avea câte două pungi de plastic în fiecare mână. Logic că erau de plastic, doar nu vă aşteptaţi ca el, un băiat rău ce se lupta anual cu acei demoni numiţi fete să fie ecologist. Nu era vina lui că planeta se ducea de râpă, că apele curgeau în sens invers şi că Pământul se învârtea acum de sus în jos. Pungile de plastic erau mai bune, le mototoleai şi le băgai în buzunar fără să fie observate, iar încălzirea globală chiar mai poate aştepta! Nu era cazul să intervină în viaţa lui! Avea şi aşa destule pe cap.

Avea zâmbetul pe buze. Era acel zâmbet care ei trebuia să-i spună că era afişat doar pentru că o vedea. Era un zâmbet larg, plin de frumuseţe şi gratis. Era un zâmbet afişat în schimbul iubirii ei, însă ea nu realiza asta. Se gândea doar unde fusese el aşa de dimineaţă…

Sofia a aprins câteva lumânărele roşii, parfumate şi a pornit sistemul audio. Nu ştia absolut deloc ce CD era înăuntru. A dat play pur şi simplu şi aştepta să fie surprinsă. Şi-a închis telefonul, l-a pus pe noptiera din dreapta patului şi aştepta ca el să facă următorul pas. Încet, în boxele din cameră se auzeau primele sunete ale melodiei “Careless Whisper” (George Michael). Nu-i venea să creadă. Era piesa ei preferată. Lucas nu avea de unde să ştie asta… oare era şi piesa lui? După câteva secunde a apărut în cameră…

Au făcut dragoste şi au stat îmbrăţişaţi ore şi ore în acel joc erotic, acel voal al dragostei. Pentru ea totul era diferit. Nu era la prima experienţă de acest gen, însă totul acum părea altfel. Era un alt corp cel de lângă ea şi îi dădea senzaţia că o face pentru prima oară. Corpul lui era atât de diferit de al ei încât nu ştia ce să facă şi cum să se comporte. Îi era frică dar era nerăbdătoare. L-a lăsat pe el să preia controlul şi şi-a cuibărit capul în umărul lui. A desfăcut picioarele şi a aşteptat. Simţea o uşoară durere dar plăcerea era mai presus de toate. Ea avea cuvântul final.

Totul era perfect. Până atunci sex-ul sau dragostea, căci nu vedea diferenţa, nu părea ceva important însă acuma îşi dădea seama că este.

Era târziu în noapte iar amândoi erau extenuaţi însă nu-şi doreau ca totul să se termine. Mai vroiau. Mai mult şi mai mult. A strâns-o în braţe aproape de el. Dorea să-i simtă parfumul dar şi respiraţia dulce precum zahărul brun. A început s-o sărute uşor pe gât, mişcându-şi în acelaşi timp mâinile pe corpul ei. Într-un final, amândoi au cedat şi nu s-au mai lăsat duşi de valul acela al pasiunii. Au dormit îmbrăţişaţi până în zorile dimineţii.