ţine minte că e dinte pentru dinte
şi iubirea există din păcate numai în cuvinte!

S-au plimbat toată ziua, s-au dat în leagăne, au stat îmbrăţişaţi, s-au sărutat şi parcă deveniseră iarăşi copiii de altă dată. Fiecare era medicamentul celuilalt. Se ajutau reciproc să treacă peste o relaţie încheiată de curând fără succes. Încet, un fir al dragostei îi împletea. Pentru acel fir, ei doi erau precum ploaia şi lumina pentru o floare, ajutând-o să crească, să se dezvolte şi să înflorească.

Pe seară au hotărât să meargă undeva, la un restaurant, să cineze. Era un restaurant select cu specific italian, de pe malul drept al Senei. Ea a comandat Risotto Primavera iar el Spaghetti alla Milanese. Mâncare uşoară, de seară. Pe lângă acestea, Sonia era la regim însă oricum ea mânca foarte puţin şi foarte atent. Nu băga ca ex-a lui toate prostiile în ea. Are grijă de corpul ei. E de părere că, aşa cum o femeie se aranjează la exterior, folosind tot felul de farduri, creme şi aşa mai departe… trebuie să se îngrijească şi la interior, chiar dacă acea parte nu este vizibilă.

După câteva ore erau în apartamentul lui şi stăteau de vorbă cu o sticlă de vin roşu pe masă. El nu îşi dorea neapărat să ajungă cu ea în pat deoarece chiar o iubea şi se îndrăgostise, dar aşa a fost să fie. Nu a fost nici vina lui dar nici a ei. Într-un fel, amândoi au fost de accord cu asta. Căldura începea să devină tot mai apăsătoare, şi nu din cauza centralei, caloriferele erau aproape reci, însă sângele lor fierbea. Fierbea din cauza vinului şi din cauza privirilor pe care şi le aruncau unul altuia. Era clar că aveau nevoie ca un geam să fie deschis. Dacă nu unul, atunci două, căci erau doi. El s-a ridicat şi s-a dus să deschidă geamurile bucătăriei pentru a-şi mai reveni în fire. Ştia că şi ea se simte la fel. Se sufoca, iar asta se vedea din gesturile pe care le tot făcea, dând senzaţia că este pe repeat. Dragostea şi ardoarea îi apăsau tare pe umeri, devenind tot mai grele şi de nesuportat. Asta e, amândoi ştiau în ce s-au băgat. Dragostea nu e chiar aşa de simplă precum pare.

Citeste mai multe »

…deşi nu mai avea numărul ei notat în telefon l-a recunoscut imediat, după cifre. Nu trebuia să apară numele ei, ştia exact cine îl suna. Se gândea ce să facă: să-i răspundă, să nu-i răspundă?

A decis să nu-i răspundă. Nici nu mai avea de ce. Orice legătură dintre ei s-a rupt odată cu plecarea ei. El şi-a dorit o a doua şansă dar nu a avut-o. Acum nu mai aveau ce să-şi zică. Absolut nimic! După acest mic episod şi-a cerut scuze încă o dată faţă de Sofia şi a dat să plece. Atunci, ea l-a oprit să-l mai privească o dată şi poate… De fapt, nici el nu vroia să se termine totul aşa. A simţit ceva foarte adânc în piept atunci când i-a întâlnit privirea în momentul în care a ajutat-o să se ridice. Părea că e un porumbel în pieptul lui ce se zbătea şi dădea continuu din aripi încercând să-şi ia zborul, să se elibereze de acea colivie care-l ţinea prizonier. Simţea cum fiecare părticică a corpului îi revenea la viaţă, cum renăştea, iar sângele îi era pompat cu o mai mare putere în vene.

Aceleaşi sentimente le avea şi ea şi simţea că ceva îi leagă profund. După câteva schimburi de priviri el a îndrăznit şi a întrebat-o dacă nu cumva vrea să meargă în parc, să stea pe o bancă, să se plimbe, să discute sau… să meargă undeva la o terasă. Din privirile ei a înţeles că îşi doreşte să meargă în parc, în natură, să profite de firele blânde de soare ce făceau ca acea zi de toamnă să fie splendidă. Deşi frunzele se aşternuseră într-un număr imens, de ajuns pentru a forma un fel de covor regal, când soarele se arăta precum în acea zi, acestea parcă prindeau viaţă şi începeau să se joace în armonie.

…era un Porsche 911 GT. O maşină impunătoare, cu mulţi caluţi sub capotă, gata să alunece lin pe şoseaua udă din Paris. Cu cât se apropia de Dana mai mult, maşina încetinea, chiar spre surprinderea ei. Nu se aştepta să fie aşa de norocoasă şi să găsească pe cineva aşa de repede, care să oprească şi poate din noroc… să o şi ducă acasă. La volanul maşinii era un bărbat bine făcut, îmbracat casual, cu ochii mari şi negri, părul abanos, nebărbierit, iar toate acestea făceau ca el să fie foarte înfricoşător, însă pentru ea arăta normal, nimic nu i se părea neobişnuit.

- Te duc undeva?
- Charenton Saint-Maurice, mulţumesc.
- Urcă.

Mai mult beată decât ameţită, dupa câteva pahare de tequila, nu mai ştia ce făcea. S-a suit totuşi în maşina unui necunoscut! Nu ştia ce fel de persoană era, ce avea în minte, ce plănuia. Nimic!

Afară ploua brutal iar vântul bătea nestingherit, mutând frunzele dintr-un loc în altul şi făcând copacii să se aplece la suflările lui. Pe autostrada ce trecea prin pădurea dintre Paris şi Charenton Saint-Maurice, la mijlocul drumului, maşina s-a oprit.

Citeste mai multe »

După o săptămână şi jumătate de spitalizare, a fost externat. De la spital a plecat acasă pentru câteva treburi, şi-a luat portofelul de pe masa din sufragerie şi a plecat în oraş să se bucure de viaţă. Să-şi aducă aminte de toate lucrurile mici şi frumoase de pe această lume. Să-şi aducă aminte că merită să traiască. Omul, din ţărână s-a născut şi într-un final, tot acolo o să se întoarcă, deci ce rost mai are să se sinucidă?

Acum stă pe o bancă-n parc, e liniştit, preţuieşte fiecare secundă. În depărtare, se vede cum un curcubeu îşi face loc printre norii deşi şi negrii ce au asuprit cerul de deasupra Parisului în ultima vreme. Tot felul de mănunchiuri de culori de diferite tipuri, încep să invadeze văzduhul şi să se joace armonios. Pe lângă el, bunicii se plimbă doi câte doi de mână, având grijă în acelaşi timp de nepoţii lor şi de prietenii lor cei mai buni. Deşi sunt căsătoriţi de o viaţă, nu au încetat să se iubească nici la aceste vârste înaintate.

Convins că viaţa n-are sens, dar este frumos să-i dai tu unul, Lucas a plecat către ce-a mai apropiată librărie, să-şi cumpere o carte şi să se destindă în lectură. Când a ajuns, căutând o carte bună de dragoste, s-a gândit să o întrebe pe vânzătoare dacă ar putea să găsească o asemenea carte. Amabilă, aceasta i-a recomandat o carte de Cecelia Ahern, de abia lansată. A citit-o şi ea acum câteva zile şi i-a plăcut foarte mult. Uitându-se printre filele acesteia a rămas surprins de această poveste şi s-a hotărât să o cumpere. În timp ce se întorcea către ieşire, din greşeală a lovit-o pe… Ea. Acum Sofia stătea trântită la pământ, cu cărţile împrăştiate în jurul ei. Politicos, Lucas a ajutat-o să se ridice, să-şi adune cărţile, şi-a cerut scuze, dar când ea a vrut să-i mulţumească şi să-i spună că nu este nicio problemă, telefonul lui a început să sune…

Îmi este dor, şi ale tale lacrimi mă dor
Căci mi-ai spus că mă iubeşti dar acum stai întinsă pe un alt covor.
Îmi pare rău, dar nu-mi pare de tot ce-a fost
Totul s-a sfârşit, nimic nu mai are rost.
Despărţire; totul e greu,
Căci din noi am devenit doar tu şi eu.

Maşina de vis – Enigma – alături de nişte sunete brute marca SS imputate pe o melodie ca Words Kill People. Toate piesele se îmbină perfect, eu sunt cel mai bun arhitect. Pure secreţii apocaliptice, astea-s mesaje criptice!

Pierdută în amintiri, rămasă fără pereche, însă înconjurată de frig şi de foarte multe întrebări. Cu două valize lângă ea Dana se gândeşte cât a fost de naivă şi de credulă. A crezut în toate minciunile şi promisiunile lui. Este rănită iar o lacrimă i se prelinge uşor pe obrazul ei roşiatic şi gingaş. Îşi aprinde o ţigară. Speră ca de mâine să renunţe la acest viciu, aşa cum a renunţat şi la el. Totul pare simplu dar imposibil de realizat. Ştie că nu mai are ce căuta în oraş. Rămasă decat cu câţiva euro în buzunar, singura scăpare de probleme o vede în barul de la colţul străzii pe care se află acum. Poate câteva pahare de tequilla or s-o facă să uite de durere şi să vadă realitatea mai clar decât o vede acum. Totul i se pare confuz şi de prisos. Atâtea clipe frumoase, atâtea amintiri, atâtea sărutări. Toate acum aruncate la gunoi!

Cu capul plecat, cu o poză cu ei în faţă, alături de paharul de băutură se simte slăbită. Îşi doreşte să o vadă un doctor, doar acesta îi mai poate scoate spinii din inimă.

Aşezată pe o valiză, aşteaptă pe autostrada ce duce către Charenton Saint-Maurice, localitatea din apropierea Parisului unde locuiau parinţii ei, să treacă o maşină şi poate o să aibă noroc să meargă pe gratis. După câteva minute de aşteptare o maşină de culoare gri se apropie…

Aş vrea să mergem împreună. Mi-ai promis atâtea şi atâtea.  Mai ţii minte când stăteam îmbrăţişaţi şi visam la cai albi? Ar fi fost frumos să parcurgem drumul împreună, călare, pe acele străduţe pline de  praf şi iubire. Oamenii nu au timp să fie viteji şi să facă lucruri mici dar măreţe. Mai ţii minte? Mi-ai zis asta şi ai plecat lăsându-mă cu gândul la ea. Să ştii când m-a durut când mi-ai zis-o. Oamenii uită să zâmbească şi să spună “mulţumesc”. Tot ce ştiu ei e să dăruiască flori şi să fie în aşa fel încât să ţâşnească sentimentele din ei prin fiecare por. Auzi “te iubesc” spus de fiecare celulă a lor, dar nimeni n-o spune mai special.

Îmi e dor de zilele petrecute cu tine, când făceam drumeţii împreună în fiecare zi deşi nu ieşeam din camera noastră. Stăteam ore în şir şi priviream cerul plin de nori albi ce se jucau între ei ca nişte bulgăraşi de vată de zahăr. Eram vânzătorul nostru de vise. Şi de acele seri petrecute pe mare, pe uscat, în aer sau sub pământ nici nu mai zic. Ţin minte că odată ne aflam pe insulă şi m-ai îngropat complet în nisip, legându-mi de braţ un zmeu colorat. O să-mi aduc aminte de toate astea şi în trecut, şi azi şi pururea. Sper că într-o zi te vei întoarce, mă vei lua în braţe şi-mi vei spune că ţi-am lipsit. Te voi aştepta oricât tu vei întârzia, până atunci fă-mi o bucurie şi zâmbeşte. Fericirea ta mă face fericit.

Good things might come to those who wait!

a-şi lua viaţa. După câteva minute s-a trezit în maşina lui, un Mercury Comet S-22 de culoare roşie ce rula pe autostradă cu viteza de 160 km/h. Era nervos. Se simţea trădat şi îngenunchiat chiar de persoana pe care o iubea cel mai mult şi pentru care şi-ar fi dat şi viaţa. Ar fi renunţat la totul pentru ea, şi… chiar era pe cale s-o facă. Simţea că odată cu apăsarea pedalei de acceleraţie mai mult şi mai mult se descărca, lăsa totul în urmă, iar asta îi făcea numai bine. Simţea cum adrenalina din vene începe să fie în doze mai mari, cum visele încep să îi revină. Începea să-şi aducă aminte că are pentru ce să trăiască şi că viaţa nu se opreşte acum şi aici. Parcă ceva i-a luminat mintea şi i-a atras atenţia de la ceea ce vroia el să facă de fapt. Însă nenorocirea tocmai acum s-a produs! Cu gândul la viaţă, la despărţirea de Dana, la visele pe care le avea, nu s-a mai putut concentra la drum. Cometa a aterizat direct în apa unuia dintre lacurile de la Bois de Boulogne, iar odata cu ea şi Lucas.

Acum totul pare întunecat. Blocat în maşină, uşor-uşor, demonii încep să prindă viaţă şi să-i pregătească petrecerea de bun venit în cele mai întunecate locuri ale universului. Deodată peisajul se schimbă şi se trezeşte într-un cimitir, aşezat cu faţa în sus pe un mormânt din piatră cu diferite inscripţii satanice. În jurul lui, tot felul de creaturi ale întunericului, iar în faţa lor, Lucifer cu un sceptru în mână. În depărtare se văd doar perdele de foc de diferite culori, iar acestea, pe lângă sunetele foarte înspăimântătoare pare să fie ultimul indiciu care să-i spună că a ajuns cu siguranţă în iad. Începe să îi fie foarte frică şi este speriat de locul unde a ajuns. Atât locul cu al său decor cât şi persoanele sunt foarte sinistre şi ceva îi spune că nu ar vrea să-si petreacă restul timpului acolo. Cândva, a citit într-o carte că doar trupul moare, însă sufletul trăieşte veşnic. După toate acestea, cu siguranţă nu acela este locul în care doreşte să trăiască.

Citeste mai multe »

La uşă era… Dana. Da, chiar ea era. În acea clipă, Lucas a simţit că timpul se opreşte în loc pentru el. Vântul a încetat să mai bată, picurii de pe geam au încetat să se mai scurgă, iar focul din şemineu a încetat să mai ardă. Nu putea să reacţioneze în niciun fel din cauza emoţiilor pe care le avea. Nu îşi dădea seama dacă visa sau chiar întoarcerea ei este reală. După câteva secunde în care cei doi şi-au schimbat câteva priviri de mirare, el a făcut primul pas. A încercat să se apropie de ea, să o sarute, să-i simtă parfumul de pe gât şi să o îmbrăţişeze cald şi afectuos, însă ea s-a retras cu un pas. Avea şi un motiv. Se întorsese pentru ceva anume.

Lucas a rămas mirat de reflexul ei la încercarea lui de a-i arăta bucurie şi afecţiune. Ea a intrat în casă şi i-a spus că roata se întoarce uneori şi că s-a întors doar pentru a-şi lua lucrurile ce i-au mai rămas. După câteva minute, în care a împachetat totul într-un geamantan a coborât şi… a plecat. Poate că acum era timpul ca el să-i spună ceea ce simte, că mai vrea o şansă şi să nu plece. A încercat din răsputeri să o facă încât să sune cât mai frumos, să-i arate adevărata lui dragoste, însă totul a fost de prisos.

Rămas pe podeaua rece, în genunchi, privind cum uşa se închide în slow motion în urma ei, totul se prăbuşeşte. Viaţa pentru el acuma este precum o lumânare ajunsă la final, iar în puţin timp o să se stingă. Se gândeşte că nu mai are ce să facă pe această lume. A renunţat la viaţa cotidiană, la familie, la prieteni, la totul doar pentru ea. Iar acum … totul se destramă sub ochii lui.

Nervos, s-a urcat în maşină şi a demarat în trombă, însă nu pentru a o ruga să se întoarcă ci pentru…

Rămas pe acea bancă nu ştie ce să facă, încotr-o să o apuce. Teama i se scurge uşor prin vene, pulsată de gândul că va rămâne pe vecie singur. Nu o să mai găsească niciodată iubirea adevărată. Iubirea adevărată pentru el, a fost doar alături de Dana.

Vântul începe să bată cu putere, iar încet-încet, totul se transformă într-o furtună de vise. Fiecare frunză, s-a ridicat de la masă, iar alături de perechea ei dansează un vals vienez ce pare să nu se mai termine niciodată. Uitându-se la ele, acum îşi dă seama că aşa este şi el acum: o frunză în vânt, însă fără pereche, ce o să danseze un vals la nesfârşit. Totul i se pare urât, fără pic de culoare într-un peisaj anost. Supărat, plictisit… hotărăşte că ar fi mai bine să meargă acasă. Poate ea va veni să-i bată în uşă, îi va spune că a greşit şi că oricine şi orice merită o a doua şansă. Convins de acest gând, a lăsat în urmă frunze, insecte, vânt şi… a plecat.

Ajuns acasă, aprinde şemineul, îşi toarnă un pahar de vin roşu, trage fotoliul mai aproape de pervaz şi deschide agenda în care scrie despre ea. Aceea o sa fie cartea lui: “File de iubire“. Tot scriind despre ea, deodată a auzit un ciocănit în uşa. Asta aştepta! Ca ea să apară! Să-i spună că-l iubeşte!
Cuprins de bucurii, a lăsat totul acolo unde era, a sărit de pe fotoliu, a vărsat paharul cu vin şi s-a dus să deschidă uşa. La uşă era…

Când totul se va termina, ce vei face ca să te asiguri că nu eşti doar un tip singur, întrebându-te de ce ai lăsat cel mai pur lucru din viaţa ta … să-ţi scape?

Pentru că ăsta e adevărul. Pentru că R. chiar a zis ceva magistral. Pentru că nu realizăm ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Pentru ca viaţa pare lungă, doar că este o singură clipă pe care mulţi dintre noi nu o trăim, iar la sfârşit o realizăm pe ultima sută de metrii. Pentru că vorbim fără să gândim, rănim, minţim, judecăm fără să fim mai presus iar la sfârşit putem crede că totul se rezolvă cu “Îmi pare rău”. Pentru că trandafirii sunt frumoşi, dar fiecare spin lasă urme adânci. Învaţă să nu-ţi păstrezi sufletul în gheaţă şi învaţă, căci la sfârşit e doar un cimitir şi multă ceaţă. Am început să tind să cred că unele clipe niciodată nu mor …