Sincer? Am scris asta că te-am visat azi-noapte…
Toamnă, vânt şi ploaie. Frunzele cad lin şi sublim pe covorul roşiatic aşternut deasupra pavajului din piatră cubică. El, cu o poză de a ei in mâna dreaptă întreabă persoanele grăbite de ploaia rece, dacă le este cunoscută. Niciun răspuns. Aruncă o privire spre nori, însă nici îngerii parcă nu-l mai ascultă.
Are nevoie de o îmbrăţişare caldă din partea Danei, de o atingere, de un sărut, însă acum… îl mai sărută doar ploaia ce i se scurge printre ridurile ce i-au apărut pe frunte. Este încruntat de durere şi neputinţă; neputinţa de a o aduce înapoi, de a-i spune că a greşit, că mai vrea o singură şansă. Să-i spună ca nu vrea sa fie ultimul vers din melodia ei. Odată cu plecarea ei oceane de lacrimi şi vise s-au pierdut, iar fără ea totul pare imposibil. Lumea şi-a pierdut culorile, iar curcubeul ce apărea după ploaie alte ori, acum pare un tablou de natură moartă pictat de Luchian în alb şi negru. Totul e pierdut, ruinat şi de inimă uitat.
Rămas acum pe banca pe care s-au întâlnit prima oară îşi doreşte să nu mai continue acest drum. Nu mai are sprijin. Este ca un alpinist rămas fără echipament pe marginea prăpastiei, iar singura cale este…
Dacă vrei, închide ochii, taci, citeşte asta măcar… hai să fim copii iar iar iar!
