Fără glume idioate, fără poveşti cu final fericit, doar numele ăsta: Ziua copilului! Da, ogrămadă de copii sunt fericiţi azi, însă se gândeşte cineva şi la ceilalţi? La cei care trăiesc desculţi şi murdari, prin canale, terorizaţi de ziua ce urmează şi de acei oameni numiţi părinţi? Poate cei mai mari duşmani ai lor, când de fapt ar trebui să fie cei care ar trebui să-i îngrijească, să-i apere, să-i înveţe, să-i crească!

Şi ce vină au ei că s-au născut aşa? Nu înţeleg de ce lumea se poartă atât de urât cu ei. Nu îi vedeţi cât de terorizaţi sunt? Nu trebuie să-ţi vorbească vreunul dintre ei, să-ţi povestească cum e, trebuie doar să te uiţi în ochii lui.Vei înţelege totul şi vei ştii în cinci secunde cât n-ai acumulat într-un deceniu.

Aşa sunt oamenii din ţara asta despre care nu mai am de gând să vorbesc. Morţii voştrii… aveţi 100.001 de ONG-uri şi organizaţii pentru drepturile animalelor şi pentru protecţia mediului, însă la OAMENI nu se gândeşte nimeni! Îmi e silă de voi, buni samariteni ce sunteţi! Sfântul Petru o să vă ţină minte că ieri aţi plantat un copăcel! Nişte versuri pentru toţi ăştia:

Am nevoie de răbdare să construiesc o scară
Să urc până la Dumnezeu după dreptate morală

Buni creştini vor fi uimiţi când nu vor fi primiţi
Că dacă te închini de trei şi înjuri de patru, ai dat de dracu!

P.S. astăzi este şi ziua celui mai important scriitor din România la ora actuală: Mircea Cărtărescu. La mulţi ani tuturor!

Era de mult pe ţeavă articolul ăsta, însă niciodată nu m-am gândit că ar trebui să îl continui, să mai scriu la el. A fost de dimensiuni foarte mari, însă am ales să închid ochii, să selectez totul din tastatură şi să dau backspace. Acum poate că e un moment prielnic, aşa, ca de final de tot şi toate. Am ajuns la concluzia că despărţirile, în general – nu neapărat amoroase (dar mai ales acelea), au dus la căderea literaturii. Din legal fiction în illegal fiction, exact cum zicea şi C.R. în cartea sa care mi-a plăcut extrem de mult, datorită combinaţiilor sale delicioase, deşi Mircea Cărtărescu a şters cu el pe jos într-un articol. Nu-mi mai aduc aminte dacă era chiar într-o carte de a lui sau era ceva jurnalistică scrisă pe evenimentul zilei, nu doresc şi nici nu am chef să-mi bazez afirmaţiile pe un suport pentru că nu va avea absolut nicio consecinţă. Eu ştiu ce ştiu, aleg ce-mi place, iar oricum voi aţi dat skip deja peste articolul ăsta. Nici nu mai înţeleg de ce ne agităm, nici eu şi nici voi. Mai bine ne-am pune frumuşel în pat şi fiecare să se uite la ce doreşte: voi la discovery, iar eu la rebelde!

Ideea e că şi cele de atunci, şi cele de acum au la bază despărţirea, ca subiect de pornire. Acum parcă-mi aduc aminte, ca dintr-o viaţă anterioară însă am perfect întipărit în minte cine mi-a povestit, şi încă-mi aduc aminte vorbele lui pline de înţelepciune: stăteai două luni cu ea, şi dacă reuşeai să o pupi de două ori într-o seară, erai un tip bine. Acum în zece minute ai aflat tot ce vrei şi… iar de aici nu o să mai continui pentru că ştiţi filmul, plus că am auzit că nu mai sunt cine am fost, că m-am schimbat, că X şi că Y. Am dat destule explicaţii în articolul trecut, nu are rost să mă repet.

Citeste mai multe »

Căci aşa se scrie istoria: ce-a fost odată dramă azi e farsă. Doar că lucrul cel mai dramatic de pe lume e tocmai această farsă continuă în care noi, cei moderni, ne ducem viaţa. Oamenii acelor epoci trăiau în mizerie până-n gât, habar n-aveau de cele mai mari binefaceri ale civilizaţiei: closetul cu apă, periuţa de dinţi şi tampoanele igienice. Sănătatea şi viaţa le erau ameninţate clipă de clipă, piereau ca muştele la orice molimă, erau jupuiţi de vii pentru un filioque oarecare, aveau dinţii stricaţi şi duhneau ca viezurii, dar măcare îşi trăiau viaţa lor, în trupul lor grosolan învelit în cârpe. Pe când noi, noi, epigonii? Păi, trăim şi noi un fel de realitate, pe Messenger, pe YouTube şi pe World of Warcraft asumându-ne nume şi identităţi false, care devin încet-încet mai adevărate decât propriul nostru trup şi propria noastră viaţă.

Cópii fără original, oameni fără credinţe şi valori, vieţuim şi noi cumva – e adevărat, igienic şi confortabil – de vreme ce tot ne-am născut. Dar cum naiba să nu-i invidiezi câteodată din tot sufletul pe acei oameni care aveau ca singur gadget destinul?

P.S. citatul de mai sus face parte din cartea “Frumoasele străine” – Mircea Cărtărescu, povestioara cu acelaşi nume. Articolul ăsta fiind ca un fel de apropo la ce declara el pe aici. Mare dreptate…

prieteno, dormi liniştită cu capul pe perna mea
iar eu voi sta să mă uit la tine
ne-am jucat mult timp unul cu altul
sticla de vodcă e la jumatate iar noaptea e-n toi
ţigări mai ai doar vreo două
ce a fost cu tine haios şi ce a fost sexual
şi discuţiile deştepte şi filmele de la biblioteca franceză
sunt ca un anotimp încheiat.
tu vei avea alţi iubiţi
eu voi scrie alte poezele
dormi liniştită pe perna mea
prieteno
mă-ntreb dacă pieptul tău băieţesc
ca al mulatrei lui Baudelaire
se va mai suci vreodată spre mine
mă-ntreb cum te vei purta mâine la gară
ştii tu ce e lumea?

Citeste mai multe »

Acum ceva timp am dat de nişte clipuri realizate de cei de la Editura Humanitas împreună cu nişte scriitori din România. Tema este simplă, ei au o singură întrebare, una simplă, sau aşa tindem să credem: De ce citim? Personajele în cauză răspund. În primul clip pe care îl pun aici, acesta de mai jos, răspunde scriitorul Mircea Cărtărescu.

Nu ştiu de ce citim, ştiu de ce citesc eu. Eu citeam înainte pentru că nu aveam alte surse de distracţie, iar acuma citesc pentru că… simt nevoia să mă opun surselor de distracţie care există.

Am scris şi ceea ce a zis el. Îmi place foarte mult când a zis de ce citeşte acum, se vede că i-a venit pe loc. Vor urma…

P.S. Voi de ce citiţi?

Cui? Niciun cui, că nu-s nici fumător şi nici tâmplar. La mulţi ani tuturor copiilor, celor care sunt la stadiul de avansaţi însă şi-au păstrat sufletul de copil sau celor care sunt copii însă simt că au trecut de mult timp de această perioadă. Copilăria o mai găsim doar prin cărţile citite. Oricum:

Mulţi au trecut, mult prea uşor prin această perioadă fără viitor
Eu n-am uitat încă,
sunt mulţi ca mine şi din păcate încă nu sper la mai bine.
Pline îmi sunt emisferele numai de rele,
Sunt zilele iîn care mor încet speranţele.
Cu toate astea trec prin viaţă zâmbind,
suntem copii îmbătrâniţi înainte de timp…

Bucuraţi-vă! Eu unul azi voi lua o pastilă, o pastilă anti-bunsimţ şi anti-societate şi voi face ceva doar pentru mine, să fiu fericit în interior şi atât. Voi fugi de realitate şi de fiscalitate, întorcându-mă la Darwin, la spiritualitate! Mă voi re-vedea cu nişte prieteni, undeva în natură şi ne vom cunoaşte mai bine. Niciodată nu o să ajungem să ne cunoaştem complet prietenii, deoarece noi nu ne cunoaştem pe noi înşine!

Printre copiii sărbătoriţi azi se află şi puştiul urât şi bizar care iubeşte cu un creier de copil – Mircea Cărtărescu. Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre acest prozator şi poet minunat pe care România îl are dar nu ştie să-l aprecieze, ave Wikipedia. Până una alta, un început de poem care mi-a plăcut la nebunie:

Citeam Kundera cu micul dicţionar francez-român pe piept
şi ea mi se juca feroce cu degetele mâinii:
baga unul în gură şi îl molfăia, mârâind, cu gingiile.
Apoi am luat-o pe piept: se uita ţintă în carte,
atentă, de parcă ştia să citească
şi atunci m-am gândit: “Ioana,
mă laud tuturor că eşti cel mai bun produs al meu, că eşti
mai presus de literatură
dar aşa te scot din literatură
adică din viaţa mea.
Ioana, ca să fii în literatură şi în afara ei
mă gândesc să scriu un poem despre tine.”

La mulţi ani copilul zvăpăiat!

Cea mai minunată femeie din lume este cea care te iubeşte cu adevărat şi cea pe care-o iubeşti cu adevărat. Nimic altceva nu contează. Odată, pe vremea liceului, umblam pe bulevard cu un prieten, doi puşti zăluzi şi frustraţi care dădeau note ,,gagicilor” şi vorbeau cu atât mai scabros cu cât erau, de fapt, mai inocenţi erotic. Ce fund are una, ce balcoane are alta… Femeile nu erau nimic altceva pentru noi decât nişte obiecte de lux, ca automobilele lustruite din vitrinele magazinelor ,,Volvo” sau ,, Maseratti”: nu ne imaginam cu adevărat că vom avea şi noi una vreodată. Prin dreptul cinematografului Patria am zărit o tipă trăznitoare. Am rămas înlemniţi: ce pulpe în ciorapi de plasă neagră, ce fund rotund şi ce mijloc subţire, ce ţoale pe ea, ce plete de sârmă roşie, răsucită în mii de feluri…Ne-am învârtit în jurul ei ca s-o vedem şi din faţă: cum putea avea aşa pereche de ţâţe, aşa de perfecte cum numai în albumele de artă – care pe-atunci ţineau loc de Penthouse – mai văzuserăm? Pentru cine era o astfel de fiinţă, cum putea fi o noapte de sex cu ea? Până la urmă ne-am aşezat la coadă la bilete, fără s-o scăpăm din ochi şi fără să-ncetăm comentariile ca din Povestea poveştilor. Când, îl auzim pe unul, un tip destul de jegos care stătea şi el la coadă, mâncând seminţe, înaintea noastră: ,,E bună paraşuta asta, nu? V-ar place şi vouă, ciutanilor…Da’ ascultaţi-mă pe mine, c-am fumat destule ca ea: cât o vedeţi de futeşă, să ştiţi că e pe undeva un bărbat sătul de ea până peste cap! Poa’ să fie cea mai mişto din lume, poa’ să fie şi Brijibardo, că tot i-e drag vreunuia de ea ca mie de nevastă-mea…”

Am fost mult mai şocat de remarcile astea decât mi-aş fi imaginat. Cum să te plictiseşti de frumuseţea însăşi, de neatins şi de neconceput? De cea pentru care ţi-ai da şi pielea de pe tine? Ce-şi putea dori un bărbat mai mult decât să-şi poată trece braţul în jurul mijlocului ei, să poată privi minute-n şir în ochii ei, să o întindă încetişor pe pat…Să o scoată din învelişul ei de dantelă mătăsoasă…De-aici încolo imaginaţia mea se bloca, nu-mi puteam închipui cum e să faci dragoste. De câte ori mă gândeam cum ar fi, vedeam doar un ocean roz care se răsuceşte asupra ta şi te sufocă…

Citeste mai multe »

Vreau o zi mondială. Vreau… nu mă, nu vreau o zi mondială a mea, n-am nevoie şi nici nu o să am. O zi mondială a “Recunoaştenii” sau ceva de genul ăsta căci acum nu ştiu cum să-i zic mai exact. Despre ce e vorba? Păi, să fie o zi în care oamenii să recunoască. Să recunoască că mint, că distrug fără să construiască, că critică fără să înţeleagă, că nu ştiu să simtă, că nu ştiu să se bucure la lucruri simple, că nu citesc ci doar mimeaza cititul, că o ard cu pace dar toţi vor razboi, că se uita la televizor fiind intoxicati de media, şi ar mai fi…

Ce vreme, dar mai ales ce vremuri! Vremuri de derută şi schimbări rapide, în care toate valorile par să se fi întors cu capun jos. Ieri, la un curs, i-am întrebat pe studenţii mei dacă ştiu numele vreunui scriitor român cu vârsta sub treizeci de ani. Văzând că se lasă tăcerea, am coborât ştacheta: spuneţi-mi un scriitor sub patruzeci de ani. Nimic. Măcar unul sub cincizeci de ani! Incredibil: studenţi de la filologie, din ultimul an, nu cunoşteau măcar un nume de scriitor român sub cincizeci de ani! Şi vă asigur că nu e vorba de nişte loaze, ci de copii buni, dornici să înveţe.

Numai că lumea lor nu mai seamănă cu lumea noastră. Civilizaţia cărţii se scufundă sub ochii noştri, tragic ca o mare corabie care-a lovit un recif. Televiziunea, computerul cu posibilităţile lui multimedia şi virtuale, iPodul şi iPhone-ul au erodat şi ruinat în ultimul timp lumea bibliotecilor, atât de greu şi migălos construită de zeci de generaţii încoace, de când există scrierea.

(Mircea Cărtărescu)

Bineînţeles că acum o să săra toţi trolli zicând că nu-i adevărat, că ei citesc, că X şi că Y şi că adevărata cultură chiar există şi câte şi mai câte. Vă zic eu: citatul de mai sus emană cel mai pur adevăr! Nu mai există aşa ceva. Locul bibliotecilor şi al chestiilor culturale a fost luat de altele. V-am mai zis eu cum e şi cu unii oameni şi Lecturi Urbane. Un eveniment foarte ok, era oarecum nevoie de el, dar hai să nu ne limităm la câteva pagini citite acolo. Dacă ai participat şi te-ai dat cititor, păi du-te acasă şi continuă cartea. Nu o laşi să se pună praful pe ea, în raft, până la următoarea ediţie de lecturi urbane.

Citeste mai multe »