Fără glume idioate, fără poveşti cu final fericit, doar numele ăsta: Ziua copilului! Da, ogrămadă de copii sunt fericiţi azi, însă se gândeşte cineva şi la ceilalţi? La cei care trăiesc desculţi şi murdari, prin canale, terorizaţi de ziua ce urmează şi de acei oameni numiţi părinţi? Poate cei mai mari duşmani ai lor, când de fapt ar trebui să fie cei care ar trebui să-i îngrijească, să-i apere, să-i înveţe, să-i crească!

Şi ce vină au ei că s-au născut aşa? Nu înţeleg de ce lumea se poartă atât de urât cu ei. Nu îi vedeţi cât de terorizaţi sunt? Nu trebuie să-ţi vorbească vreunul dintre ei, să-ţi povestească cum e, trebuie doar să te uiţi în ochii lui.Vei înţelege totul şi vei ştii în cinci secunde cât n-ai acumulat într-un deceniu.

Aşa sunt oamenii din ţara asta despre care nu mai am de gând să vorbesc. Morţii voştrii… aveţi 100.001 de ONG-uri şi organizaţii pentru drepturile animalelor şi pentru protecţia mediului, însă la OAMENI nu se gândeşte nimeni! Îmi e silă de voi, buni samariteni ce sunteţi! Sfântul Petru o să vă ţină minte că ieri aţi plantat un copăcel! Nişte versuri pentru toţi ăştia:

Am nevoie de răbdare să construiesc o scară
Să urc până la Dumnezeu după dreptate morală

Buni creştini vor fi uimiţi când nu vor fi primiţi
Că dacă te închini de trei şi înjuri de patru, ai dat de dracu!

P.S. astăzi este şi ziua celui mai important scriitor din România la ora actuală: Mircea Cărtărescu. La mulţi ani tuturor!

Monştrii sunt reali, la fel şi fantomele. Există în interiorul nostru, iar uneori câştigă (Stephen King). De fiecare dată când unul din monştrii iese la suprafaţă, realizăm cum sunt oamenii cu adevărat şi în ce lume oribilă trăim. De curând, aceştia îşi îmbrăca corpul pe dos, iar toate organele interne acum se află la exterior. Doar aşa putem vedea cum sunt oamenii pe interior şi ce suflet au, restu-i de prisos.

Niciun om nu este sută la sută original, pentru că el nu poate exista fără educaţie, fără prieteni, aşa că mereu se inspiră de undeva, are fântâni de cultură, de informaţie, deci altfel spus – mereu are păreri personale induse de către alceva sau altcineva. Părerile personale sunt induse.

Multe chestii pe care le trăim ne sunt impuse, aşa cum libertatea, în adevăratul sens al cuvântului nu există. Toţi vrem libertate, toţi avem impresia că suntem liberi, însă nu e deloc aşa. Mâncăm ce ne dau ei, ne îmbrăcăm cu ce ne dau ei, conducem maşinile pe care ni le dau ei, şi aşa mai departe. Aş putea să-ţi înşir ogrămadă de lucruri, însă n-o voi face.

Nu mă sperie absolut nimic, şi poate odată, peste câţiva ani sau chiar mâine va veni. Încă mă întreb cum mai puteţi crede atâtea fără să le gustaţi înainte să le mestecaţi. Pur şi simplu nu pot să accept atâţia oameni în jur care judecă fără să gândească sau fără ca măcar să se fi aflat în situaţia aceea, să vadă cum e. Prea mulţi proşti apreciaţi pentru nimic, nicio realizare adevărată ce merită admirată sau menţionată, în orice context.

Asta-i o lume de păpuşi cu sfori, DE CE SFORĂI? Sunt sceptic la ce citesc, mai sceptic la ce privesc! Aici nu vorbesc de paraşute, ci de parlament, partide, poliţie, preşedinte, parchet, toate pachet făcute! Nu pot să cred că voi încă mai credeţi că toţi drogaţii pe care-i vedeţi voi pe la colţurile blocurilor sun periculoşi. Că ăia sunt cei de care ar trebui să vă feriţi. Pur şi simplu nu pot. Nu pot să cred că voi mai credeţi că ei sunt cei mai mari traficanţi, că ei au inventat drogurile, iar aici nu vorbesc de ceva uşor. Sunteţi proşti? Doar vă întreb. Toate arestările sunt făcute pentru media, pentru a muşamaliza totul. Tot ce e confiscat, e dat afară pe uşa din spate. La fel şi armele şi tot ce doriţi voi. Multe de spus, dar nu există filtre prin care cineva să treacă toate astea.

De fiecare dată când unul mai răsărit iese în faţă şi reuşeşte să facă ceva încât să atragă atenţia, se spune despre el că practică nu ştiu ce obiceiuri şi că e adeptul unui cult. Multe imagini proiectate greşit, iar ceea ce e scris, ar trebui publicat, aşa… ca de sfârşit, iar apoi the end va fi afişat pe tot ecranul. Respect Illuminati! Totul e un nonsens, iar poate că cineva va reuşi să dea totul pe faţă, iar biserica se va duce dracu cu tot cu pilonii pe care stă acum.

Pune capu pe praf de puşcă, şi fumează-ţi creierii, mai ia o duşcă, încarcă, trage, ÎMPUŞCĂ -TE!

Trăind printre subsoluri mi-am dat seama că e mai bine aşa, cu instinctul de conservare în piept, crezând în mine de mic, căci dacă nu credeam… cine să creadă pentru mine? Îmi place foarte mult poza de mai sus, şi scriind ceea ce-am scris îmi dau seama că sunt deviat puţin de pe drumul cel bun. Nu-mi place poza, pentru că nu reprezintă nimic frumos, îmi place mesajul de pe acea foaie. Îmi place că te îndeamnă să faci ceva, să-ţi deschizi ochiul.

Suntem adolescenţi, fiecare dintre noi am fost pentru măcar o singură dată adolescenţi, ca toţi ceilalţi. Adolescent sentimental, dus de val şi visător. Degeaba încercăm să ne ascundem. Suntem adolescenţi, implicit sentimentali şi ridicoli. Nostalgia îţi intră uneori în vene precum lumina soarelui într-o dimineaţă de duminică în care ştii că e trecut de ora zece şi nu îţi mai este somn, dar refuzi să te ridici şi să faci aceleaşi lucruri pe care le face mereu, în fiecare dimineaţă. Stai acolo, tolănit în pătura ta preferată şi te întrebi ce are soarele de împărţit cu tine de-şi înfige dinţii în pleoapele tale. Şi le vezi sub forma unor pete roşii, precum nişte crăpături negre într-un perete după un cutremur puternic.

Am ajuns la concluzia că trebuie să trăieşti fiecare zi cu speranţa că poţi face ceva bun, ceva să laşi în urma ta, să mergi în fiecare zi către progres, însă totuşi… în mine ceva se bate cap în cap. Ceva e în contradictoriu. Urăsc, sau nu urăsc pentru că acest e prea dur, însă… îmi plac mai mult oamenii pesimişti. Care sunt mai trişti, care-şi văd de viaţa lor. Dacă ne uităm în trecut, vom vedea că cei care au făcut ceva magistral, au fost cei care au suferit enorm, care au trecut prin nişte drame inimaginabile, care nu s-au plâns niciodată, au suferit şi au îndurat. Da, Alecsandri a scris poezii frumoase dacă stăm puţin să ne gândim, însă el scria din faţa şemineului, lângă foc, dintr-un fotoliu confortabil, uitându-se afară cum ninge. Nu-l poţi pune alături de Eminescu sau Bacovia, pentru că el nu a trecut prin aşa ceva. Rămâne de văzut şi de trăit. Be you. Find you. Be happy with that!

Am ajuns la vârsta în care reuşesc să admit că nu am regrete. Am uitat de umilinţă, suferinţă, mizerie, ură, dragoste, sex, alcool, ţigări, mari-mari şamd. Mi-am petrecut o bună parte din viaţă până acuma respirând, şi nici nu ştiu de ce am făcut-o. Nu ştiu de ce am trăit, de ce am iubit, de ce am suferit şi… ce o să se aleagă după toate astea? Ce o să las eu în urmă? Un doliu şi atât? Oare voi lăsa suferinţă, lacrimi… sau am fost doar un om legat la ochi care a trecut prin viaţă, ca un ac de seringă printr-o venă? Acum realizez că viaţa mea a fost doar un labirint, în care am fost ghidat numai de sentimente, palme şi vorbe dure.

Azi mi-am făcut curaj şi am ieşit din casă. Am văzut şi altceva înafară de negru, sânge, seringi şi fotografii. M-am dus şi m-am plimbat prin parc. Pur şi simplu. Însă nici acolo nu am reuşit să mă liniştesc şi să uit de toate. În fiecare om îl vedeam pe Iuda, care era gata să-şi trădeze prietenul pentru câteva hârtii. Şi aşa sunteti toţi, toţi! D-asta am ales să trăiesc departe de jungla urbană, de oameni, de parşivitate, de minciună, de ură, de falsă prietenie! M-am refugiat în apartamentul meu precum într-un Alcatraz, să citesc, să desenez, să creez, să pun pixu pe foaie, să fac muzică. Să-mi urmez visele şi să uit de probleme! Să călătoresc în alte galaxii, să merg pe Vega, Eris, Sedna, Sirius şi în alte locuri.

M-am săturat să trăiesc ca un orb, condus de persoane luminate (cu lanterna), de iluminaţi, de noua ordine mondială. Afară, sunt două lumi: lumea lor, unde totul e bine şi frumos şi… lumea noastră! Cea plină de civili, arme, cocktailuri, bombe-njur şi eroi căzuţi la datorie. Deşi voi mă vedeţi, eu sunt plecat oricum … vă scriu din lumea mea acum!

P.S. copii, nu încercaţi asta acasă!

Cei care mai frecventează blogurile de cultură sau cu şi despre cărţi, sigur au aflat până acum de Teacup. Dacă nu, nicio problemă, aflaţi acum. Teacup este un proiect lansat de către cei de la Bookblog ce îşi doreşte să unească într-un singur loc pasionaţii de cărţi şi ceai. Chiar aşa şi este descris proiectul într-un articol de-al lui Andrei Roşca: “comunitatea oamenilor pasionaţi de cărţi şi ceai“.

Ce poţi să faci pe Teacup.ro ?

• îţi creezi profilul tău de “cititor feroce”
• ţii evidenţa cărţilor pe care le-ai citit sau vrei să le citeşti
• cunoşti oameni care au preferinţe similare
• îţi spui părerea despre cărţile pe care le citeşti
• primeşti recomandări de la alţi cititori
• vezi topuri cu cele mai populare şi apreciate cărţi
• recomanzi cărţi prietenilor
• publici poezii, povestiri, articole, eseuri…
• afli ce citesc prietenii tăi şi care sunt cărţile pe care le preferă

Citeste mai multe »

Vreau o zi mondială. Vreau… nu mă, nu vreau o zi mondială a mea, n-am nevoie şi nici nu o să am. O zi mondială a “Recunoaştenii” sau ceva de genul ăsta căci acum nu ştiu cum să-i zic mai exact. Despre ce e vorba? Păi, să fie o zi în care oamenii să recunoască. Să recunoască că mint, că distrug fără să construiască, că critică fără să înţeleagă, că nu ştiu să simtă, că nu ştiu să se bucure la lucruri simple, că nu citesc ci doar mimeaza cititul, că o ard cu pace dar toţi vor razboi, că se uita la televizor fiind intoxicati de media, şi ar mai fi…

Ce vreme, dar mai ales ce vremuri! Vremuri de derută şi schimbări rapide, în care toate valorile par să se fi întors cu capun jos. Ieri, la un curs, i-am întrebat pe studenţii mei dacă ştiu numele vreunui scriitor român cu vârsta sub treizeci de ani. Văzând că se lasă tăcerea, am coborât ştacheta: spuneţi-mi un scriitor sub patruzeci de ani. Nimic. Măcar unul sub cincizeci de ani! Incredibil: studenţi de la filologie, din ultimul an, nu cunoşteau măcar un nume de scriitor român sub cincizeci de ani! Şi vă asigur că nu e vorba de nişte loaze, ci de copii buni, dornici să înveţe.

Numai că lumea lor nu mai seamănă cu lumea noastră. Civilizaţia cărţii se scufundă sub ochii noştri, tragic ca o mare corabie care-a lovit un recif. Televiziunea, computerul cu posibilităţile lui multimedia şi virtuale, iPodul şi iPhone-ul au erodat şi ruinat în ultimul timp lumea bibliotecilor, atât de greu şi migălos construită de zeci de generaţii încoace, de când există scrierea.

(Mircea Cărtărescu)

Bineînţeles că acum o să săra toţi trolli zicând că nu-i adevărat, că ei citesc, că X şi că Y şi că adevărata cultură chiar există şi câte şi mai câte. Vă zic eu: citatul de mai sus emană cel mai pur adevăr! Nu mai există aşa ceva. Locul bibliotecilor şi al chestiilor culturale a fost luat de altele. V-am mai zis eu cum e şi cu unii oameni şi Lecturi Urbane. Un eveniment foarte ok, era oarecum nevoie de el, dar hai să nu ne limităm la câteva pagini citite acolo. Dacă ai participat şi te-ai dat cititor, păi du-te acasă şi continuă cartea. Nu o laşi să se pună praful pe ea, în raft, până la următoarea ediţie de lecturi urbane.

Citeste mai multe »

Îmi este dor, şi ale tale lacrimi mă dor
Căci mi-ai spus că mă iubeşti dar acum stai întinsă pe un alt covor.
Îmi pare rău, dar nu-mi pare de tot ce-a fost
Totul s-a sfârşit, nimic nu mai are rost.
Despărţire; totul e greu,
Căci din noi am devenit doar tu şi eu.

Maşina de vis – Enigma – alături de nişte sunete brute marca SS imputate pe o melodie ca Words Kill People. Toate piesele se îmbină perfect, eu sunt cel mai bun arhitect. Pure secreţii apocaliptice, astea-s mesaje criptice!

În principal, m-am apucat să scriu alt post, despre sex şi adolescenţii din ziua de azi care ştiu ce e sex-ul dar de fapt nu ştiu nimic. Marea lor majoritate. Nu că aş fi vreun specialist, vreun Bebe sexologu` sau ceva de genul ăsta dar … unele sunt chestii elementare şi nu pot să-mi dau seama cum de nu ai aflat de ele până acuma. Nu vreau să intru mai mult în detalii despre acest subiect, aşa că, vorba unuia: ţineţi aproape!

Nu ştiu câţi dintre voi ştiţi, dar îmi plac foarte mult filmele, iar mai nou serialele. Pe lângă filmele normale, îmi mai plac şi filmele de scurt metraj, deoarece îmi place când cineva reuşeşte să spună foarte multe într-un timp scurt sau, mai bine zis, să spună într-o frază câte zic alţii în zece. Revenind la filme, ce trece de două ore – două ore şi jumătate deja plictiseşte şi chiar şi o idee bună îşi pierde farmecul.

Mai jos, am pus un film de scurt metraj, denumit “Despărţire“, pe care prima oară l-am văzut la PiticStyle. Acest film este în regia lui Bogdan Dumitrescu, iar în rolul principal este Dan Bordeianu pe care probabil îl ştiţi de la telenovelele de pe AcasăTV. Filmul mi-a plăcut de când l-am văzut prima oară, este foarte frumos atât ca idee de bază dar şi din punctul de vedere al realizării lui. Sper să vă placă, iar la sfârşit să rămâneţi cu câteva lecţii învăţate.

Căscatul e la fel de nociv ca şi:

- “ca supermarketul cu 15 case din care merge una singură”
- “ca idioţii care aruncă gunoaie de la balcon”
- “ca ăia care claxonează la stop când e roşu şi când oricum nu ai unde să te duci”
- “ca şoferii de taxi care nu te iau în cursă că e prea scurtă”
- “ca “badigarzii” care se îmbracă într-o uniformă şi gata: sunt Rambo”
- “ca vânzătoarele care te trimit la colţ să schimbi că nu au să îţi schimbe ele”
- “ca târfele care fac m##e pe bonuri de masă”

Oamenii care au idei sau păreri care se bat cap în cap, mi se par de-a dreptu idioţi. Chiar nu pot să înţeleg cum nu poţi să stai drept, să ai şi tu o personalitate, nişte idei şi nişte principii pe care să te bazezi. Chiar nu ştiţi ce vreţi de la viaţa voastră şi … să vă hotărâţi odată?

La această categorie îi putem include foarte uşor pe utilizatorii hi5 şi unii telespectatori de-ai lui Mircea Badea. Cred că am văzut milioane de poze pe hi5 care la descriere aveau ceva de geul ăsta:

• “hi5 suge”
• “hi5 strică pozele”
• “hi5 e de căcat”

Trecând peste explicaţiile de dat, precum că hi5 are hostate miliarde de poze pe servere lor, vine întrebarea: de ce dracu îl mai folosiţi dacă nu vă place? Mie personal când nu-mi place o chestie -> nu o fac, când nu-mi place un lucru -> nu-l fac şi aşa mai departe. Vrei să ai poze pe un site şi să primeşti comentarii? Păi cumpără-ţi un site (domeniu + host) – dai 50 – 100 de dolari lunar şi o să ai mii şi mii de poze la super claritate şi bonus: sub poze poţi băga şi manelele preferate ale lui Guţă. Să vedem dacă atunci o să ţi se mai pară de căcat hi5-ul când o să trebuiască să plăteşti ca să-ţi expui pozele făcute pe canapeaua lu’ bunica, crăcita şi cu o tonă de ruj glossy roz.

Ziceam ceva mai sus de telespectatorii lui Mircea Badea? Exact. Sun unii (şi cei mai mulţi dintre ei sunt bloggeri) în aceaşi situaţie ca ăştia de pe hi5. Peste tot pe unde au şi ei o părticică de libertate, refulează şi îl fac pe ăla idiot, cretin şi alte d-astea. Nu asta contează, însă … mereu se iau de el cu ceva nou. Sunt fan Mircea Badea deşi nu sunt în totalitate de acord cu ideile şi părerile lui, dar per total mi se pare ok. Revenind la subiect, dacă Mircea zice sau face ceva azi în emisiune, mâine, bloggerasii au şi scris despre asta, însă îl critică şi îl fac de căcat. Bă … de unde ştiţi voi de chestia pe care a zis-o dacă nu v-aţi uitat la emisiune? Aţi vorbit cu Carmen Hara sau cu Iliuţă de la OTV? Nu pot să înţeleg cum poţi să-l faci pe un om idiot să-i spui că nu are nici opt clase, să-i aduci multe alte injurii s.a.m.d. dar să te uiţi la emisiunea pe care o prezintă. DE CE TE MAI UIŢI? Nu este o emisiune despre ştiinţă, în care să zici că îl ignori pe prezentatorul ăla idiot şi te uiţi doar ca să mai aflii 2-3 chestii pe care poate o să le reţii şi o să te ajute în viaţă. NU, emisiunea este un pamflet unde 110 % din timpul acordat ei, Badea vorbeşte neîntrerupt, ba chiar uneori e nervos că îl presează pauza, el neterminand să spună ce are de spus.

Încercaţi frate să vă formaţi nişte principii după care să trăiţi, astfel, dacă un lucru nu vă place … nu-l mai faceţi! Dacă hi5-ul e de căcat … renunţaţi la el! Şi … get a life, pls!

Serios. Deci nu mai pot să sufăr situaţia când am nevoie de cineva, şi să nu dau de el. Îi las mesaje pe messenger, îl sun pe telefon, şi el nimic. Ok, înteleg partea cu messengerul. Şi eu ţin calculatorul deschis foarte mult timp şi nu stau mereu lângă el, la birou. Chiar dacă plec de acasă, îl las deschis din diferite motive, pe care nu are rost să mă apuc să le enumăr aici. E, atunci când eşti plecat, şi mai ai şi telefon de einşpe mii de milioane, de ce dracu nu îl ţii la tine? Pentru ce ţi l-ai mai luat? Să faci poze cu el? Păi cumpără-ţi frate un DSLR atunci şi o să faci poze până o să-ţi iasă pe nas şi pe urechi.

Bineînteles, atunci când dai de acea persoana şi îi zici:

Bă … să ştii că te-am căutat în data de “X”.

El o să-ţi zică:

Păi de ce nu m-ai sunat mă pe telefon, că nu eram acasă atunci.

Ce ai putea să-i mai zici? Poţi să-l faci prost în faţă?

Da, poate că nu toată lumea caută să strângă doar bani. Alţii îşi doresc de la viaţă şi de la persoanele din jurul lor alte lucruri, înafară de bani. Cum ar fi: respect, prietenie (NEcondiţionată), iubire şi altele. Dar cum ajungem să le avem?

1. Iubire – aici, depinde foarte mult de tipul de iubire. O să trecem în revistă doar punctul: a) din partea unei fete – în această situaţie, iubirea vine de la sine. Tu nu trebuie decât să ai câteva lucruri, iar iubirea o să vină valuri-valuri din toate părţile. Îţi poţi alege din sute de iubiri, pe care o doreşti. Bineînteles, iubirea e disponibilă în mai multe culori: roşcat, blond, brunet, şaten şi combinaţiile lor. Mai există şi ediţii limitate de roz şi verde, însă acelea necesită alte condiţii.

Ziceam mai sus că trebuie să ai unele lucruri. Păi, dacă ai o “casă” pe la munte, o cabanaă în deltă şi un bmw seria 5 nou-nouţ, deja problema este ca şi rezolvată. Cu cheia aia poţi deschide multe inimi. Dacă mai e şi rosu, iar pe lângă asta mai are şi ceva îmbunătăţiri .. deja te poţi considera un terorist la suflete.

2. Prietenie (NEcondiţionată) – aici situaţia e puţin mai dificilă. Nu se ştie dacă încă mai există aşa ceva. Ultimele urme ale prieteniei necondiţionate au fost văzute acum 20 de ani, prin România .. însă din cauza “braconierilor”, această specie este pe cale de dispariţie, dacă chiar nu a dispărut. Mulţi dintre noi, au crescut la bloc. Când eram mici, aveam foarte mulţi prieteni. De la blocul tău şi de la blocurile de alături. Eram peste 30-40. Toţi, prieteni până la moarte şi dincolo de ea. Cu timpul .. ajungi să nu mai ai niciun prieten. Toţi uită de unde au plecat. Nu că ai vrea să staţi 24/24 unul lângă altul, dar măcar câteva întrebări pe messenger puse la două luni:  (“ce mai faci? eşti bine?), înafară de: (“bă, unde găsesc melodia …? ; “cum fac să modific în photoshop ..?) şi altele de genul ăsta.

Când ajungi în momentul ăsta, îţi dai seama că viaţa ta este o dramă şi că prietenii mai vorbesc cu tine .. doar ca să facă minute! Nu merită să mai discuţi cu ei! Da`, doare să le spui direct în faţă şi sincer că nu prea mai aveţi ce să vă spuneţi, dar asta e realitatea. Nu trebuie să ai 20 de prieteni falşi, când .. te ai pe tine!

Citeste mai multe »