Fără glume idioate, fără poveşti cu final fericit, doar numele ăsta: Ziua copilului! Da, ogrămadă de copii sunt fericiţi azi, însă se gândeşte cineva şi la ceilalţi? La cei care trăiesc desculţi şi murdari, prin canale, terorizaţi de ziua ce urmează şi de acei oameni numiţi părinţi? Poate cei mai mari duşmani ai lor, când de fapt ar trebui să fie cei care ar trebui să-i îngrijească, să-i apere, să-i înveţe, să-i crească!
Şi ce vină au ei că s-au născut aşa? Nu înţeleg de ce lumea se poartă atât de urât cu ei. Nu îi vedeţi cât de terorizaţi sunt? Nu trebuie să-ţi vorbească vreunul dintre ei, să-ţi povestească cum e, trebuie doar să te uiţi în ochii lui.Vei înţelege totul şi vei ştii în cinci secunde cât n-ai acumulat într-un deceniu.
Aşa sunt oamenii din ţara asta despre care nu mai am de gând să vorbesc. Morţii voştrii… aveţi 100.001 de ONG-uri şi organizaţii pentru drepturile animalelor şi pentru protecţia mediului, însă la OAMENI nu se gândeşte nimeni! Îmi e silă de voi, buni samariteni ce sunteţi! Sfântul Petru o să vă ţină minte că ieri aţi plantat un copăcel! Nişte versuri pentru toţi ăştia:
Am nevoie de răbdare să construiesc o scară
Să urc până la Dumnezeu după dreptate morală
Buni creştini vor fi uimiţi când nu vor fi primiţi
Că dacă te închini de trei şi înjuri de patru, ai dat de dracu!
P.S. astăzi este şi ziua celui mai important scriitor din România la ora actuală: Mircea Cărtărescu. La mulţi ani tuturor!

Monştrii sunt reali, la fel şi fantomele. Există în interiorul nostru, iar uneori câştigă (Stephen King). De fiecare dată când unul din monştrii iese la suprafaţă, realizăm cum sunt oamenii cu adevărat şi în ce lume oribilă trăim. De curând, aceştia îşi îmbrăca corpul pe dos, iar toate organele interne acum se află la exterior. Doar aşa putem vedea cum sunt oamenii pe interior şi ce suflet au, restu-i de prisos.
Trăind printre subsoluri mi-am dat seama că e mai bine aşa, cu instinctul de conservare în piept, crezând în mine de mic, căci dacă nu credeam… cine să creadă pentru mine? Îmi place foarte mult poza de mai sus, şi scriind ceea ce-am scris îmi dau seama că sunt deviat puţin de pe drumul cel bun. Nu-mi place poza, pentru că nu reprezintă nimic frumos, îmi place mesajul de pe acea foaie. Îmi place că te îndeamnă să faci ceva, să-ţi deschizi ochiul.
Am ajuns la vârsta în care reuşesc să admit că nu am regrete. Am uitat de umilinţă, suferinţă, mizerie, ură, dragoste, sex, alcool, ţigări, mari-mari şamd. Mi-am petrecut o bună parte din viaţă până acuma respirând, şi nici nu ştiu de ce am făcut-o. Nu ştiu de ce am trăit, de ce am iubit, de ce am suferit şi… ce o să se aleagă după toate astea? Ce o să las eu în urmă? Un doliu şi atât? Oare voi lăsa suferinţă, lacrimi… sau am fost doar un om legat la ochi care a trecut prin viaţă, ca un ac de seringă printr-o venă? Acum realizez că viaţa mea a fost doar un labirint, în care am fost ghidat numai de sentimente, palme şi vorbe dure.
Cei care mai frecventează blogurile de cultură sau cu şi despre cărţi, sigur au aflat până acum de