După cum ziceam uneori, unele lucruri n-au nevoie de cuvinte, n-au nevoie de introducere sau de prezentări. Trebuiesc luate ca atare, iar mai apoi gândurile cu siguranţă îţi vor zbura acolo unde trebuie. Aşa se întâmplă şi cu aceste filmuleţe, însă vă voi da nişte detalii:

Commercial for EF (Education First) Language Schools a început acum ceva timp o campanie ce îmbină perfect şi armonios imaginea cu tipografia şi muzica pentru a transmite un anumit mesaj. Ce mesaj? Cred că este destul de clar, iar numele campaniei a fost ales foarte bine: cel mai bine, o limbă se învaţă în ţara ei. Şi da, este normal, înveţi mult mai uşor pentru că intrii în contact cu mult mai multe chestii, mult mai multe persoane şi eşti nevoit să înveţi pentru că altfel nu te descurci.

Toate aceste clipuri au fost realizate sub producţia Camp David Film, cu Gustav Johansson pe post de regizor,  Niklas Johansson (d.o.p), Albin Holmqvist (typographer), iar de muzică s-a ocupat Magnus Lidehäl. Locaţiile superbe alese: Paris, Barcelona, Londra, Beijing. Recomand vizionarea full HD:

Te pregăteşti pentru 2012? Nu mă ţin plămânii să-ţi spun tot ceea am adunat în creier pentru ca atunci când ne întâlnim să-ţi zic tot. Ai mai scos câte ceva pur şi nu pot să-mi dau seama ce eşti tu mai bun. Două entităţi lucrează în tine şi nu pot să-mi dau seama care dintre ele e mai bună. E greu, e greu, însă clar o aleg pe aceea cu literele. După ce m-am supărat şi te-am abandonat (chiar acum ascult piesa), ai făcut acelaşi lucru. Şi îmi e frică că nu voi mai da niciodată de tine şi poate tu nu o să mai scoţi nimic, văzându-ţi de viaţa ta umilă din oraşul dragostei, deşi pe tine nu te cred capabil de acest sentiment. Tu poţi iubi fluturii presaţi în pânze, vitaminele, o plimbare pe drumul de ţară de pe uliţa bunicii sau un obuz ce cade asupra României. Însă o femeie nu cred că poţi iubi.  Sena neintrând în această discuţie a noastră.

Tu ai un remediu bun, însă eu nu am încredere în tine, orice ai face. Acum, când eu am revenit printre ei, ai dispărut tu şi inima mi s-a oprit câteva minute în şir văzând că… nu mai eşti. Dispărut fără urmă! Nici în stânga, nici în dreapta. M-am chinuit două ore să fac rost de ceea ce ai lăsat în urmă, câteva schiţe, aruncate prin cache-ul unui site din Japonia. M-ai dus rapid cu gândul la o carte cu dispăruţi, care acum ceva timp a dispărut din biblioteca mea. Mă mai aflu acum pe acolo doar pentru că aşa îl pot contacta pe vlad, însă în câtva timp voi pleca.

Degeaba-mi expui părerile tale prin prisma trăirilor tale, eu înţeleg oricum. E de ajuns să te uiţi la mine căci am priceput tot. Vezi şi singur ce stă scris sub el; trebuie doar să ştii unde să te uiţi. Eu ştiu ce vreau şi ce cer, să mă înveţi şi să-mi explici. Poate dacă te-aş cunoaşte vreodată, în viaţa asta, aş reuşi. Ai venit, pribeag şi flămând şi te-ai aşezat la biroul meu. Mi-ai intrat în fiecare celulă şi nu te mai pot scoate de acolo. Deşi eşti cel mai bun poet român care a trăit vreodată, te întorci mereu cu câte ceva nou vorbind ca Cioran din cel mai prost imposibil.

Citeste mai multe »

De mult timp nu m-am mai uitat la un film, un film în adevăratul sens al cuvântului. De câteva luni, poate chiar un an şi ceva nu mă mai uit la filme. La început serialele mi se păreau idioate, acum, mă uit doar la seriale. Azi mi-am zis să mai încerc totuşi să mă uit la un film, căci nu am mai făcut-o de ceva vreme. Am ales să mă uit la The Dreamers, Visătorii în limba română sau Les Innocents în franceză.

Filmul regizat de Bertolucci ecranizează povestea unui roman scris de Gilbert Adair ce are ca subiect trezirea la viaţă a celor trei personaje principale, trei tineri din Paris,  totul întâmplându-se undeva prin anul 1968. Acest film a fost făcut pentru tinerii din acele vremuri dar şi pentru tinerii de azi, care au uitat de evenimentele pentrecute în ’68.

Cei doi gemeni, Isabelle şi Théo, îl întâlnesc pe Matthew în mijlocul unei reprezentaţii de protest la care participau, un american venit în oraş la studii. După ce Matthew îi cunoaşte pe părinţii celor doi gemeni este invitat de către aceştia să locuiască pentru ceva timp împreună cu ei datorită plecării părinţilor lor în vacanţa de vară.
În luxosul apartament labirintic parizian (se pare că regizorul a găsit un apartament care chiar aşa este, nu este doar un studio) al familiei, cei trei îşi omoară timpul jucând diferite jocuri pe teme cinematografice, dar şi pe unele cu tentă sexual-erotică bazate pe pedepse. Regulile sunt stabilite de către ei, iar fiecare din ei îşi experimentează reciproc emoţiile şi sexualitate, jucând o serie de farse din ce în ce mai elaborate.

Citeste mai multe »

…deşi nu mai avea numărul ei notat în telefon l-a recunoscut imediat, după cifre. Nu trebuia să apară numele ei, ştia exact cine îl suna. Se gândea ce să facă: să-i răspundă, să nu-i răspundă?

A decis să nu-i răspundă. Nici nu mai avea de ce. Orice legătură dintre ei s-a rupt odată cu plecarea ei. El şi-a dorit o a doua şansă dar nu a avut-o. Acum nu mai aveau ce să-şi zică. Absolut nimic! După acest mic episod şi-a cerut scuze încă o dată faţă de Sofia şi a dat să plece. Atunci, ea l-a oprit să-l mai privească o dată şi poate… De fapt, nici el nu vroia să se termine totul aşa. A simţit ceva foarte adânc în piept atunci când i-a întâlnit privirea în momentul în care a ajutat-o să se ridice. Părea că e un porumbel în pieptul lui ce se zbătea şi dădea continuu din aripi încercând să-şi ia zborul, să se elibereze de acea colivie care-l ţinea prizonier. Simţea cum fiecare părticică a corpului îi revenea la viaţă, cum renăştea, iar sângele îi era pompat cu o mai mare putere în vene.

Aceleaşi sentimente le avea şi ea şi simţea că ceva îi leagă profund. După câteva schimburi de priviri el a îndrăznit şi a întrebat-o dacă nu cumva vrea să meargă în parc, să stea pe o bancă, să se plimbe, să discute sau… să meargă undeva la o terasă. Din privirile ei a înţeles că îşi doreşte să meargă în parc, în natură, să profite de firele blânde de soare ce făceau ca acea zi de toamnă să fie splendidă. Deşi frunzele se aşternuseră într-un număr imens, de ajuns pentru a forma un fel de covor regal, când soarele se arăta precum în acea zi, acestea parcă prindeau viaţă şi începeau să se joace în armonie.

…era un Porsche 911 GT. O maşină impunătoare, cu mulţi caluţi sub capotă, gata să alunece lin pe şoseaua udă din Paris. Cu cât se apropia de Dana mai mult, maşina încetinea, chiar spre surprinderea ei. Nu se aştepta să fie aşa de norocoasă şi să găsească pe cineva aşa de repede, care să oprească şi poate din noroc… să o şi ducă acasă. La volanul maşinii era un bărbat bine făcut, îmbracat casual, cu ochii mari şi negri, părul abanos, nebărbierit, iar toate acestea făceau ca el să fie foarte înfricoşător, însă pentru ea arăta normal, nimic nu i se părea neobişnuit.

- Te duc undeva?
- Charenton Saint-Maurice, mulţumesc.
- Urcă.

Mai mult beată decât ameţită, dupa câteva pahare de tequila, nu mai ştia ce făcea. S-a suit totuşi în maşina unui necunoscut! Nu ştia ce fel de persoană era, ce avea în minte, ce plănuia. Nimic!

Afară ploua brutal iar vântul bătea nestingherit, mutând frunzele dintr-un loc în altul şi făcând copacii să se aplece la suflările lui. Pe autostrada ce trecea prin pădurea dintre Paris şi Charenton Saint-Maurice, la mijlocul drumului, maşina s-a oprit.

Citeste mai multe »

După o săptămână şi jumătate de spitalizare, a fost externat. De la spital a plecat acasă pentru câteva treburi, şi-a luat portofelul de pe masa din sufragerie şi a plecat în oraş să se bucure de viaţă. Să-şi aducă aminte de toate lucrurile mici şi frumoase de pe această lume. Să-şi aducă aminte că merită să traiască. Omul, din ţărână s-a născut şi într-un final, tot acolo o să se întoarcă, deci ce rost mai are să se sinucidă?

Acum stă pe o bancă-n parc, e liniştit, preţuieşte fiecare secundă. În depărtare, se vede cum un curcubeu îşi face loc printre norii deşi şi negrii ce au asuprit cerul de deasupra Parisului în ultima vreme. Tot felul de mănunchiuri de culori de diferite tipuri, încep să invadeze văzduhul şi să se joace armonios. Pe lângă el, bunicii se plimbă doi câte doi de mână, având grijă în acelaşi timp de nepoţii lor şi de prietenii lor cei mai buni. Deşi sunt căsătoriţi de o viaţă, nu au încetat să se iubească nici la aceste vârste înaintate.

Convins că viaţa n-are sens, dar este frumos să-i dai tu unul, Lucas a plecat către ce-a mai apropiată librărie, să-şi cumpere o carte şi să se destindă în lectură. Când a ajuns, căutând o carte bună de dragoste, s-a gândit să o întrebe pe vânzătoare dacă ar putea să găsească o asemenea carte. Amabilă, aceasta i-a recomandat o carte de Cecelia Ahern, de abia lansată. A citit-o şi ea acum câteva zile şi i-a plăcut foarte mult. Uitându-se printre filele acesteia a rămas surprins de această poveste şi s-a hotărât să o cumpere. În timp ce se întorcea către ieşire, din greşeală a lovit-o pe… Ea. Acum Sofia stătea trântită la pământ, cu cărţile împrăştiate în jurul ei. Politicos, Lucas a ajutat-o să se ridice, să-şi adune cărţile, şi-a cerut scuze, dar când ea a vrut să-i mulţumească şi să-i spună că nu este nicio problemă, telefonul lui a început să sune…

Deşi nu am apucat să-l văd până la momentul actual, sunt sigur în proporţie de 90 % că oraşul meu preferat e Parisul. Iar motivele pentru care acesta ocupă primul loc în top-ul preferinţelor mele sunt nenumărate: are o istorie … de nu-mi ajunge host-ul s-o scriu pe toată, ogrămadă de filme superbe făcute acolo, multe persoane importante născute (poeţi, scriitori, filosofi, pictori, actori, cântăreţi, regizori, sportivi) şi multe altele. Acestea, fiind zise ca să nu vorbesc de arhitectura & monumentele Parisului.

Citeste mai multe »