Iubesc ceea ce scriu, pentru că am început să scriu despre tine, iar pe tine nu am cum să nu te iubesc. Te aştept în fiecare dimineaţă, în acelaşi loc, cu acelaşi tip de cafea, acelaşi palton, acelaşi pachet de ţigări, aceeaşi muzică pe fundal, acelaşi singuratic. Vii agale cu mănuşile albăstrui, în timp ce fulgii de martie ţi se pun în păr şi pe umeri. Tragi de uşa defectă şi te chinui s-o închizi în urma ta.

Colorăm primăvara ce apune în sens invers peste lumea noastră, prin cafenele, pe aleile de ieri pe care ne-am plimbat. Am greşit în roman multe chestii şi mi-ai atras atenţia. Ştiu că nu ştiu să scriu, însă tind să cred că acum investesc pentru a-mi asigura ţigări pe viitor. Peste ani, când editorul îmi va spune că nu are cum dracu să publice aşa ceva, îmi voi lua caietele, te voi chema la mine şi vom fuma foile acelea pătate de cerneală şi amintiri.

Îmi aduc şi acum aminte cum te-ai dus pe balcon, te-ai pus jos şi ai început să fumezi. Viciu în viciu, legate de mână. Pun pantera în boxe şi dau volumul mai tare să nu-mi auzi inima cum bate.

nu trecuseră multe zile de-atunci şi, după un studiu indelungat care imi stricase tot weekendul, fără prea mare folos, ba din contră, aş spune, hotărâsem să iau o pauză, să ies puţin dintre pereţii groşi ai apartamentului. mi-am luat un hanorac pe mine, pentru că, deşi eram aproape in mai, vremea incă se juca cu amărăciunea mea.

mă intristam când vedeam şi un nor, abia făcusem faţă unei jumătăţi de an mohorâte, sinistre, care aproape că m-a ingropat.
aşteptam să se termine naibii calvarul care incepuse din octombrie in Bucureşti. totul devine gri incă din toamnă aici. blocurile comuniste nesfârşite se unesc cu cerul cenuşiu, dându-i forma unui tavan luminat slab. asta doar pentru câteva ore, pentru că la şase e beznă deja şi nu te mai poţi bucura de nimic. cam pe la ora asta şi de multe ori chiar mai târziu, ieşeam eu din secţie.
trăisem parcă intr-o noapte continuă, ca unul care suferă de insomnie, iar lipsa culorilor, chiar şi a naturii, fie şi uscată, imi dăduse o stare de anxietate care mă irita cumplit.

n-ai cum să te bucuri de iarnă in capitală. sau cel puţin eu nu pot face asta, mă simt ca un robot intr-o lume lipsită de orice farmec şi sens. peste tot băltoace, peste tot acelaşi gri, in diferite nuanţe, un trafic infernal, totul molcom şi intr-un fel trist, de parcă ne-am duce toţi dracului, nu acasă sau prin oraş, foarte multe, mai bine zis prea multe lumini artificiale, mii de oameni infofoliţi până-n gât, care nu schiţează nici un gest. nici nu vreau să-mi amintesc.
atunci insă era o duminică destul de călduroasă, aproape de prânz, toate nenorocirile-astea păreau departe, intr-un coşmar care inevitabil avea de gând să se repete peste ceva timp. am ieşit să-mi iau nişte ţigări, să şi pipez câteva plimbându-mă aiurea pe străzile din faţa blocului. nevastă-mea oricum mă ura când fumam in casă, deşi o făceam rar şi numai in bucătărie, de dragul ei.

eram puţin bulversat. tocmai aflasem de Aslinger, ăla care, printr-o mascaradă penibilă, in SUA, a ajuns să interzică canabisul şi i-a creat o imagine de tot rahatul, doar ca să-şi rezolve el problemele cu mexicanii. cât despre canabis, mai nimic de rău. şi, crede-mă, am căutat cu lupa, nici un studiu aprofundat care să releve nu ştiu ce efecte negative. nici măcar pe termen lung. iar când era vorba de astfel de reacţii, ele veneau din partea unor politicieni ca ăsta sau a unor doctori de-a dreptul demenţi, in cazul in care le studiai bine profilul.
atunci am realizat că mă bag intr-un tunel despre care nu se ştie dacă are ieşire. oricât aş fi studiat, nu puteam să-mi dau seama cum stau cu adevărat lucrurile. faptul că e legal să fumezi totuşi in destule ţări iar mă punea pe gânduri. şi rumegam ca un bivol. pe bune, mă simţeam ca un bou pe un câmp, nu ca un om in toată firea, analizând şi dezbătând ideile-astea contradictorii.

Citeste mai multe »

Ca un fel de intro pentru ceea ce urmează, acest labirint de care el mi-a povestit. A vrut să facă asta pentru mine, iar eu acum transmit ceea ce mi-a spus acel cufăr învechit. Duc mai departe munca lui.
Încerc să scriu la computer, deşi îmi e mai greu decât dacă aş avea un pix în mână şi un caiet dictando pe birou, însă nu am ce face, lenea-mi e mare iar eu mă conformez. Data trecută ţi-am zis că orice început are şi un sfârşit, iar eu nu voi mai face nimic în privinţa asta. Te-am minţit!

După orice sfârşIt, există mereu un alt început, un alt start, un alt drum, un alt punct din care poţi pleca iar. Câteva chestii notate pe o foaie şi dorinţa de a le împărtăşi cu cineva, însă ceva din tine nu te lasă. Ştiu cum e. Trăiesc de câteva luni  bune aşa şî singurele metode de a-mi ţine dorinţele în interior, şi a nu da drumu totului în lumea crudă, sunt ţigările, nessul şi alte chestii adiacente. Dar stai liniştită, tot prin categoria droguri se învârt şi alea. Bag tot, nu-mi refuz nimic… şi ai văzut şi tu în ce mă transform când încep să tremur ca un bătrânel ajuns la pensie ce nu mai are încredere în nimic. Speranţa că poate va prinde nişte alegeri mai albe şi că totul se va schimba într-o zi, e tot ce-l mai ţine în viată.
Nu are decât câteva capitole dacă ar fi să-l despart, e mic şi nu ştiu dacă să-mi calc pe inimă şi să-l las să vadă lumina. Aş putea să bag multe chestii tari din ce-am mai scrijelit pe aici, însă ceva-mi spune că ar trebui să fie ceva nou, decât ochii mei să ştie aia, în rest… nimeni să nu aibe habar! Să fie un fel de boom, şi chiar m-au surprins plăcut tipele din bucureşti cu cărticica lor mică în mâini. Eu nu voi fi aşa, pozând peste tot cu ceva în mână. N-am nevoie de ajutor, mă ajut singur, însă problema e că uneori stau şi aştept să merg în pas cu ceilalţi iar ei nu vor să danseze acest dans. Nu-i nimic, până acum ceva vreme şi el a fost singur, până s-o întâlnească pe L.

Citeste mai multe »

Între Crăciun şi Anul Nou, Lisbeth Salander s-a desprins totat de lumea din jur. N-a răspuns la telefon şi nu a deschis computerul. A folosit două zile să spele haine, să frece şi să aranjeze în apartament. Cartoanele de pizza, vechi de ani de zile şi toate ziarele au fost făcute pachete şi aruncate. În total, a transportat şase saci mari de plastic negru şi vreo douăzeci de pungi cu ziare. Era ca şi cum s-ar fi hotărât să înceapă o viaţă nouă. Se gândea să cumpere un apartament nou – dacă găsea ceva potrivit – dar, până atunci, vechea ei locuinţă avea să fie mai curată decât fusese vreodată.

După aceea, a rămas ca paralizată, meditând. Niciodată în viaţă nu simţise o dorinţă mai mare. Voia ca Mikael Blomkvist să sune la uşă, şi… şi ce? S-o ridice în braţele lui? S-o ducă, plin de pasiune, în dormitor, smulgându-i hainele? Nu, de fapt ea dorea tovărăşia lui.

Voia să-l audă spunându-i că o iubea pentru ceea ce era. Că ea era specială în lumea şi în viaţa lui. Voia ca el să-i ofere un gest de dragoste, nu numai de amiciţie şi camaraderie. Sunt pe cale să mă ţicnesc, gândi ea.

Se îndoia de ea însăşi. Mikael Blomkvist trăia într-o lume populată de oameni cu meserii respectabile, care aveau existenţe bine ânduite şi o grămadă de merite de persoane adulte. Prietenii lui Mikael făceau lucruri, apăreau la TV şi se scria despre ei. Ce-ai să faci tu cu mine? Cea mai mare spaimă a lui Lisbeth Salander, aşa de mare şi de neagră, încât căpăta proporţii de fobie, era că oamenii vor râde de sentimentele ei. Şi, dintr-o dată, avea impresia că siguranţa de sine, aşa de grijului construită, se prăbuşise.

Citeste mai multe »

am ok-ul in oase, sau inscripţionat pe ele, ca un cod de bare, respir ok prin toţi porii, orgoliul meu e ros de atâta ok, pricepi? zece ani prea ocupat cu nimic ca să fiu un tată mişto, un bărbat mişto, un cineva mişto care-a făcut ceva mişto… la naiba, sunt doar un tată ok, un tip ok, un simplu om pe care-l vezi la supermarket uitându-se la diferite produse şi pe care l-ai uitat in două secunde, pentru că nu ţi-a inspirat nimic. şi in nici trei luni de când am fost transferat aici, să pot schimba toate astea? să pot face cât alţii-ntr-o viaţă?… aşa a inceput povestea.

eram în departament la antidrog de aproape două luni, am nimerit odată cu schimbările mari de nume, automat şi de strategie, din poliţia capitalei, din 2009. fie vorba-ntre noi, era ceva putred la mijloc. dar nu mă interesa că urmau alegerile şi că ăsta ar fi fost unul dintre motive sau că era doar ceva de imagine pentru uniunea asta europeană, ideea e că începeau să cadă brusc tot mai multe capete importante ce alimentau străzile sau cluburile sau şcolile… era momentul să intru şi eu in joc, simţeam asta la fel cum unii nebuni cred cu siguranţă că vorbesc cu diavolul sau cu dumnezeu.

la narcotice îşi incep toţi cariera adevărată, aşa se spune. nu credeam asta, sincer să fiu, dar e adevărat că aici se poate şi doar cu puţin bulan şi ceva răbdare. am văzut asta cu ochii mei. şi-ncepea să-mi pară tot mai simplu, având în vedere că pe mine nu mă interesa decât nebunul. restul era oricum o mascaradă.

ce, nu ştiam că drogurile vor ajunge înapoi pe piaţă? sau că le vor lua alţii? poate o să fiu blamat pentru ce spun, dar tâmpit să fii să nu-ţi dai seama că mulţi din departament sunt consumatori şi aşa îşi fac rost de marfă. se-nchid ochii ca lucrurile să meargă. şi lucrurile merg.

dar nu eroismul îl căutam eu în afacerea asta. ce putere aveam eu până la urmă, un nimeni şi un pitic de puţin peste unu şaizeci, să schimb lucrurile? eu vroiam lovitura de imagine… şi promovarea pentru încă un an, hai, doi, în poliţie. şi pensia dup-aia…

Citeste mai multe »

vroiam să termin cât mai repede, fără prea multe complicaţii. altfel urma să mai amân toată treaba câteva săptămâni.

oricât ar fi meritat, nu mai puteam răbda atât. zece ani pierduţi, în care am făcut pe sluga din departament în departament şi-acum… la narcotice… era şansa mea, ce dracului? orice secundă în plus ar fi însemnat o zi de sevraj. bine, ce puii mei ştiam eu despre sevraj atunci? nu de parcă ar conta, mă amuză doar naivitatea cu care îmi începusem ziua.

Cea mai minunată femeie din lume este cea care te iubeşte cu adevărat şi cea pe care-o iubeşti cu adevărat. Nimic altceva nu contează. Odată, pe vremea liceului, umblam pe bulevard cu un prieten, doi puşti zăluzi şi frustraţi care dădeau note ,,gagicilor” şi vorbeau cu atât mai scabros cu cât erau, de fapt, mai inocenţi erotic. Ce fund are una, ce balcoane are alta… Femeile nu erau nimic altceva pentru noi decât nişte obiecte de lux, ca automobilele lustruite din vitrinele magazinelor ,,Volvo” sau ,, Maseratti”: nu ne imaginam cu adevărat că vom avea şi noi una vreodată. Prin dreptul cinematografului Patria am zărit o tipă trăznitoare. Am rămas înlemniţi: ce pulpe în ciorapi de plasă neagră, ce fund rotund şi ce mijloc subţire, ce ţoale pe ea, ce plete de sârmă roşie, răsucită în mii de feluri…Ne-am învârtit în jurul ei ca s-o vedem şi din faţă: cum putea avea aşa pereche de ţâţe, aşa de perfecte cum numai în albumele de artă – care pe-atunci ţineau loc de Penthouse – mai văzuserăm? Pentru cine era o astfel de fiinţă, cum putea fi o noapte de sex cu ea? Până la urmă ne-am aşezat la coadă la bilete, fără s-o scăpăm din ochi şi fără să-ncetăm comentariile ca din Povestea poveştilor. Când, îl auzim pe unul, un tip destul de jegos care stătea şi el la coadă, mâncând seminţe, înaintea noastră: ,,E bună paraşuta asta, nu? V-ar place şi vouă, ciutanilor…Da’ ascultaţi-mă pe mine, c-am fumat destule ca ea: cât o vedeţi de futeşă, să ştiţi că e pe undeva un bărbat sătul de ea până peste cap! Poa’ să fie cea mai mişto din lume, poa’ să fie şi Brijibardo, că tot i-e drag vreunuia de ea ca mie de nevastă-mea…”

Am fost mult mai şocat de remarcile astea decât mi-aş fi imaginat. Cum să te plictiseşti de frumuseţea însăşi, de neatins şi de neconceput? De cea pentru care ţi-ai da şi pielea de pe tine? Ce-şi putea dori un bărbat mai mult decât să-şi poată trece braţul în jurul mijlocului ei, să poată privi minute-n şir în ochii ei, să o întindă încetişor pe pat…Să o scoată din învelişul ei de dantelă mătăsoasă…De-aici încolo imaginaţia mea se bloca, nu-mi puteam închipui cum e să faci dragoste. De câte ori mă gândeam cum ar fi, vedeam doar un ocean roz care se răsuceşte asupra ta şi te sufocă…

Citeste mai multe »