Azi stăteam în pat şi încercam să mă gândesc la tine de fiecare dată când aveam şansa. Dumnezeu ştie că m-a lăsat pe acest pământ fără niciun scop, deci nu fac nimic folositor toată ziua. Tot ce ştiu să fac e să stau, să mă gândesc, să scriu mii şi mii de poveşti şi de romane în mintea mea. Marea lor majoritate nu au fost publicate încă. Încă. Însă, poate într-o zi acestea vor prinde aripi şi mă vor elibera de toate aceste trăiri. De ce nu le-am dat viaţă până acuma? Pentru că poate îmi este frică. Îmi este frică de lumea asta mică, îmi este frică de ziua în care ea le va citi şi poate că nu o să mă înţeleagă. De ani buni trăiesc cu această frică în cap şi în măduva oaselor. De fiecare dată când mă gândesc că ar putea citi această poveste, inima şi respiraţia mi se opresc instantaneu.

Într-o seară mi-am luat un sacou rapid pe mine, m-am suit în primul autobuz şi m-am dus la ea la liceu. Vroiam doar să o văd. Atât şi nimic mai mult. Nu mai puteam să stau şi să mă gândesc la ea fără să o văd, aşa că am luat autobuzul şi m-a lăsat fix în faţa liceului ei. Chiar când am coborât în staţie, mă gândeam cât de mic şi neînsemnat sunt în lume şi poate chiar în inima ei. Acum îmi dădeam seama că nu eram singurul care o iubea. Până şi Dumnezeu crease lumea şi staţiile de autobuz după preferinţele ei. Bănuiesc că ea dorea să nu meargă mult până la liceu, iar Dumnezeu a pus staţia de autobuz chiar în faţa geamurilor clasei ei.

Acum stăteam şi mă uitam la acele perdele albe de la geamuri. Mi-am aprins o ţigare: kent 8. 8? Imposibil! Era numărul de la apartamentul unde locuieşte cu părinţii ei. Oare chiar toată lumea fusese creată special pentru a slăvi sacrul ei feminin? Acest gând mă făcea să mă simt ca o epavă, privind în gol, la şcoală, la fumul ţigării din care uitasem să trag. Fumul se înălţa încet, spre clasa ei, făcându-mă să mă gândesc că duce cu el gândurile şi sentimentele mele la ea. Drumurile noastre însfârşit se vor intersecta! Visam cu ochii deschişi, însă am fost trezit la realitate rapid de clopoţelul ce anunţa pauza. Mă grăbeam să ajung în faţa uşii de la intrare şi să nu o scap nicio clipă din vedere în caz că va ieşi în pauză afară sau dacă o să meargă la magazin cu vreo colegă.

Poate acum te întrebi cine sunt şi de ce naiba am ales să scriu aceste rânduri sub titlul “Zece minute de faimă“. Nu-i aşa? Vrei să aflii cât mai multe. De unde şi până unde. Cauţi zadarnic pe google, însă primeşti acelaşi rezultat de fiecare dată: “niciun rezultat după criteriile tale de căutare”. Poate te întrebi despre ce o să fie vorba în această poveste sau de ce tocmai zece minute. De ce zece? De ce de faimă?

Ei bine, probabil că după ce vei citi această poveste vei uita totul. Vei uita de ea şi de mine. Când cineva îţi va spune că a citit această poveste şi i-a plăcut, tu vei rămâne impasibil şi rece, replicând că n-ai habar despre ce vorbeşte. Vei uita tot ce am aşternut aici, şi vei uita de tine. Vei uita că rândurile astea le-am scris pentru ea.

Însă ea nu va uita niciodata. Şi nici eu. Această poveste va rămâne mereu tatuată în inima ei, iar acel loc, va rămâne un loc secret dedicat mie. The Secret. Sau poate… nici nu ar trebui să spun asta. Poate nici nu e adevărat ceea ce spun eu acum sau poate că nici nu exist cu adevărat, însă ea există şi cu siguranţă va exista mereu în inima mea.

Poate că peste ani, niciunul dintre noi nu-şi va mai aduce aminte de această poveste sau de momentele petrecute împreună. Carpe diem, baby!

Vreau o zi mondială. Vreau… nu mă, nu vreau o zi mondială a mea, n-am nevoie şi nici nu o să am. O zi mondială a “Recunoaştenii” sau ceva de genul ăsta căci acum nu ştiu cum să-i zic mai exact. Despre ce e vorba? Păi, să fie o zi în care oamenii să recunoască. Să recunoască că mint, că distrug fără să construiască, că critică fără să înţeleagă, că nu ştiu să simtă, că nu ştiu să se bucure la lucruri simple, că nu citesc ci doar mimeaza cititul, că o ard cu pace dar toţi vor razboi, că se uita la televizor fiind intoxicati de media, şi ar mai fi…

Ce vreme, dar mai ales ce vremuri! Vremuri de derută şi schimbări rapide, în care toate valorile par să se fi întors cu capun jos. Ieri, la un curs, i-am întrebat pe studenţii mei dacă ştiu numele vreunui scriitor român cu vârsta sub treizeci de ani. Văzând că se lasă tăcerea, am coborât ştacheta: spuneţi-mi un scriitor sub patruzeci de ani. Nimic. Măcar unul sub cincizeci de ani! Incredibil: studenţi de la filologie, din ultimul an, nu cunoşteau măcar un nume de scriitor român sub cincizeci de ani! Şi vă asigur că nu e vorba de nişte loaze, ci de copii buni, dornici să înveţe.

Numai că lumea lor nu mai seamănă cu lumea noastră. Civilizaţia cărţii se scufundă sub ochii noştri, tragic ca o mare corabie care-a lovit un recif. Televiziunea, computerul cu posibilităţile lui multimedia şi virtuale, iPodul şi iPhone-ul au erodat şi ruinat în ultimul timp lumea bibliotecilor, atât de greu şi migălos construită de zeci de generaţii încoace, de când există scrierea.

(Mircea Cărtărescu)

Bineînţeles că acum o să săra toţi trolli zicând că nu-i adevărat, că ei citesc, că X şi că Y şi că adevărata cultură chiar există şi câte şi mai câte. Vă zic eu: citatul de mai sus emană cel mai pur adevăr! Nu mai există aşa ceva. Locul bibliotecilor şi al chestiilor culturale a fost luat de altele. V-am mai zis eu cum e şi cu unii oameni şi Lecturi Urbane. Un eveniment foarte ok, era oarecum nevoie de el, dar hai să nu ne limităm la câteva pagini citite acolo. Dacă ai participat şi te-ai dat cititor, păi du-te acasă şi continuă cartea. Nu o laşi să se pună praful pe ea, în raft, până la următoarea ediţie de lecturi urbane.

Citeste mai multe »

oficial, nu trebuia sa luam vacanta acuma, dar cum presedintele/presedintii (?) si guvernul n-au bani sa ii plateasca pe astia care isi spun profesori, ne-am trezit ca stam mai mult acasa. saptamana aceasta nu am fost la scoala deoarece sunt racit, asa ca am frecat manganu pe acasa. totusi, m-am dus miercuri si joi cate o ora, ca sa dau tezele. ultimele doua pe care le-am avut: la romana si la teorie sportiva. sa zicem ca m-am descurcat la amandoua desi nu prea am fost pe la ore si nici n-am invatat.

cea mai penala zi a fost aia de joi. m-am dus la teza, a venit profesoara si … a inceput sa ne dicteze teza. cea mai tare faza a fost cand am facut punctajul dupa ce ne-a dictat-o si toate subiectele aveau punctaje, astfel incat la final iesea: 10. va dati seama, ca am intrebat-o pe profesoara: nu va suparati … dar de punctu/punctele din oficiu, n-ati auzit? atunci a venit replica: pentru ce sa-ti dau un punct din oficiu? ca ai adus o foaie de acasa? hmmm…
poftim? unde dracu au mai intalnit astia frate asa ceva? dupa asta, i-am prezentat situatia in care nu voi scrie nimic si dau teza goala. ce o sa faca? o sa-mi treaca 0 (zero) in catalog? si facea pe desteapta: cum sa-ti trec zero in catalog? … (de parca eu eram ala handicapat).

punctul culminant, a fost cand un coleg copia din caiet, l-a vazut si i-a spus sa nu mai copieze ca daca il mai vede o data, ii semneaza teza si ii da nota 1. atunci, am intrebat-o pe profesoara: pai cum? daca nu fac nimic imi dati nota zer0 si daca copiez imi dati nota 1? bineinteles, nu a mai stiut cum s-o scoata la capat si a dat-o din colo in colo, ajungand pana la urma sa ne dea un sfat: mai bine incercati sa rezolvati teza. ok, ne dam destepti dar nu suntem in stare sa gandim o chestie pana la capat. ba, daca vreti sa ma prostiti, macar mintiti-ma mai complicat …

P.S. pur si simplu nu-i mai suport p-astia care cred ca daca sunt mai in varsta, automat sunt si mai destepti sau chiar daca sunt, pot sa te tradeze de sus …

Ce frumoasă e şcoala uneori, dacă ştii s-o faci frumoasă. Astăzi, după primele două ore (de sport), aveam Fizică. O materie care niciodata nu mi-a plăcut. În generală am avut diriga de fizică, însă numa Fizică nu făceam noi la ore, aşa că niciodata nu am reuţit să înţeleg materia asta cum trebuie. Nici ea nu mă place, dar nici eu nu o plac.

Am intrat frumos în clasă şi am întrebat ce temă am avut, gândindu-mă că trebuia să facem în prealabil vreo problemă sau două. Na, faza mai nasoală a fost când am aflat ce aveam. Erau două pagini de caiet studenţesc, pline cu definiţii. Bineînteles, când îţi zica, francfaci o temă, trebuie să şi ştii ce ai scris, astfel vei pica de prost. De scris, puteam să scriu până venea profa, însă .. să şi învăţ, era totuşi prea mult pentru puterile mele de om normal . Bineînteles, am luat un coleg ok cu mine şi am plecat de la şcoală. Am mai sunat un coleg care tocmai plecase de la şcoala (prin împrejurimi) şi ne-am întâlnit pe o străduţă din centru.

Bă, ce facem? dacă tot nu mergem la oră .. (doar nu stăm în ploaie!)

Soluţia a venit rapid: barul preferat ne aşteaptă! Am coborât pe Republicii, am ajuns la gangul potrivit, am făcut stânga, apoi dreapta şi … eram la finalul cursei. Cum afară era frig şi urât, iar ploaia îţi tot dădea bătăi de cap, ne-am hotărât să ne luăm câte o cană cu vin fiert. O idee excelentă, căci de cafea mă plictisisem deja, iar berea .. nu o ador pe vremea asta. Faza cea mai tare a fost după ce ne-au venit cănile. Fiecare, pe rând, ne-am scos cartea pe care o citim în momentul de faţă şi ne-am pus pe treabă. Un peisaj extraordinar după părerea mea. Adică, am chiulit de la şcoală, ne-am luat ceva să ne încălzim şi .. nu am pierdut chiar aiurea timpul. Ne-am apucat de citit, un lucru pe care chiar îl facem cu plăcere. Însă, citim ce ne place nouă .. nu zeci de mii de romane băgate pe gât de către profesorii de română despre ţăranii români de pe vremurile demult apuse. Încet-încet, am început să dăm pagină cu pagină din “Memoriile unei gheişe“, “Codul lui Da Vinci” şi “Cronicile din Narnia“. Faza mai nasoală a fost că acele cărţi, împreună cu mirosul puternic de vin fiert cu scorţişoara ne-a ţinut pe loc şi nu am mers nici la ora următoare, franceză, însă nu ne-am supărat, iar la sfârşit am promis că o să mai repetăm experienţa. Sincer .. prefer să merg într-un bar, să beau ceva şi să citesc, decât să stau la şcoală, să-mi povestească profesoara despre cum i-a murit soacra, călcată de un Jeep, chiar dacă ea era pe trotuar. Nici după 1-2 săptămâni nu-mi pot da seama de ce a ţinut morţiş să ne zică chestia asta, căci chiar nu ne interesa, dar .. aştia sunt profesorii din ziua de azi. Iar dacă îndrăzneam să vorbesc cu un coleg, îmi mai şi atrăgea atenţia că .. nu sunt atent şi deranjez ora. Defapt, singura care o deranja, era chiar ea.