Ideea e că uneori mi-aş dori ca în manualul ăla de limba română să fie introduşi şi autori mai noi, poeţi contemporani, m-am săturat de ăia de acum o mie de ani. Nu îi neg sau nu cred că nu sunt importanţi, sunt, dar parcă prea trăim în trecut. Şi acum există oameni de valoare, trebuie doar să ştii unde să te uiţi şi cu siguranţă îi vei descoperi. Nu prea pot să-i trimit un mail lu’ Bacovia să-i zic că mi-a plăcut X poezie. Prin alte ţări mai avansate, se poate. Şi nu mă refer neapărat la faptul că unii studiază Stăpânul Inelelor la şcoală.

De asemenea, nu trebuie ca eroul din viaţa ta să fie chiar un adevărat super-erou. Îl consider erou pe băiatul care-mi apasă pe butonul ăla să se facă verde, poate fi prietenul care are mereu forestierele la el când tu le-ai uitat acasă sau nu ai bani să-ţi cumperi o asemenea cutiuţă magică. Trebuie doar să-i căutăm.

• parcă în România învăţământul era gratuit, eu aşa ştiam.
• n-am absolut nicio treabă cu limba franceză, şi chiar nu mă pasionează, deşi iubesc Parisul şi Franţa. Momentan nici nu vreau şi nici nu mă chinui să învăţ limba aia pentru că eu consider că nu o ştiu nici 1/3 p-aia maternă. Deci la ce bun să ştii trei limbi strâine când tu nu ştii cum se scrie mia dat. Se aude acolo în spate bă, elevii premianţi ai lu` peşte? Mulţumesc.
• cartea aia care trebuie s-o cumpăr costă 50 de lei (a fost sugerată de profesoară), şi nici măcar nu dau la bac limba aia, nici mai departe nu mă interesează prea mult, nici NIMIC! 50 aia + 10 lei fiecare carte ce aparţine unei alte materii (am pus MINIMUL minim!). Pe pariu că nu e niciuna sub 25, dar mă rog…
  130 lei marea majoritate a cărţilor (dacă o carte costă 10 lei + cea de franceză), şi fără cărţile de muzică şi religie (să zicem că nu ne interesează materiile acestea). Vouă vi se pare puţin? Sau mai bine zis, GRATIS? Mie nu.

După părerea mea, şcoala e inutilă, asta ce se practică acum, – dacă aş sta acelaşi interval de timp acasă în fiecare zi, bat pariu că aş învăţă mult mai mult şi mai bine, atât ca nivel de dificultate cât şi ca nivel de structurare a informaţiei, plus că durata pe care voi reţine aceleaşi lucruri va fi mult mai mare, pentru că şcoala asta face: îţi vomită nişte informaţii pe care trebuie să fii prost să le memorezi, în loc să te înveţe cum să înveţi.

Totuşi, are şi un lucru bun: deşi cei mai mulţi profesori sunt… (n-am cuvinte), e posibil ca pe acolo să dai şi de persoane de nota zece, de la care chiar ai ce învăţă şi care te vor ajuta să faci ceea ce îţi doreşti, te vor învăţa lucruri folositoare, te vor înţelege şi te vor îndruma. Acum îmi vine în minte “Cercul poeţilor necunoscuţi” (carte & film). E o poveste foarte tare despre ceea ce vorbesc eu acum. Dacă aveţi ocazia… devoraţi-le!

Într-o seară mi-am luat un sacou rapid pe mine, m-am suit în primul autobuz şi m-am dus la ea la liceu. Vroiam doar să o văd. Atât şi nimic mai mult. Nu mai puteam să stau şi să mă gândesc la ea fără să o văd, aşa că am luat autobuzul şi m-a lăsat fix în faţa liceului ei. Chiar când am coborât în staţie, mă gândeam cât de mic şi neînsemnat sunt în lume şi poate chiar în inima ei. Acum îmi dădeam seama că nu eram singurul care o iubea. Până şi Dumnezeu crease lumea şi staţiile de autobuz după preferinţele ei. Bănuiesc că ea dorea să nu meargă mult până la liceu, iar Dumnezeu a pus staţia de autobuz chiar în faţa geamurilor clasei ei.

Acum stăteam şi mă uitam la acele perdele albe de la geamuri. Mi-am aprins o ţigare: kent 8. 8? Imposibil! Era numărul de la apartamentul unde locuieşte cu părinţii ei. Oare chiar toată lumea fusese creată special pentru a slăvi sacrul ei feminin? Acest gând mă făcea să mă simt ca o epavă, privind în gol, la şcoală, la fumul ţigării din care uitasem să trag. Fumul se înălţa încet, spre clasa ei, făcându-mă să mă gândesc că duce cu el gândurile şi sentimentele mele la ea. Drumurile noastre însfârşit se vor intersecta! Visam cu ochii deschişi, însă am fost trezit la realitate rapid de clopoţelul ce anunţa pauza. Mă grăbeam să ajung în faţa uşii de la intrare şi să nu o scap nicio clipă din vedere în caz că va ieşi în pauză afară sau dacă o să meargă la magazin cu vreo colegă.

Ei bine, probabil că după ce vei citi această poveste vei uita totul. Vei uita de ea şi de mine. Când cineva îţi va spune că a citit această poveste şi i-a plăcut, tu vei rămâne impasibil şi rece, replicând că n-ai habar despre ce vorbeşte. Vei uita tot ce am aşternut aici, şi vei uita de tine. Vei uita că rândurile astea le-am scris pentru ea.

Însă ea nu va uita niciodata. Şi nici eu. Această poveste va rămâne mereu tatuată în inima ei, iar acel loc, va rămâne un loc secret dedicat mie. The Secret. Sau poate… nici nu ar trebui să spun asta. Poate nici nu e adevărat ceea ce spun eu acum sau poate că nici nu exist cu adevărat, însă ea există şi cu siguranţă va exista mereu în inima mea.

Poate că peste ani, niciunul dintre noi nu-şi va mai aduce aminte de această poveste sau de momentele petrecute împreună. Carpe diem, baby!

Ce vreme, dar mai ales ce vremuri! Vremuri de derută şi schimbări rapide, în care toate valorile par să se fi întors cu capun jos. Ieri, la un curs, i-am întrebat pe studenţii mei dacă ştiu numele vreunui scriitor român cu vârsta sub treizeci de ani. Văzând că se lasă tăcerea, am coborât ştacheta: spuneţi-mi un scriitor sub patruzeci de ani. Nimic. Măcar unul sub cincizeci de ani! Incredibil: studenţi de la filologie, din ultimul an, nu cunoşteau măcar un nume de scriitor român sub cincizeci de ani! Şi vă asigur că nu e vorba de nişte loaze, ci de copii buni, dornici să înveţe.

Numai că lumea lor nu mai seamănă cu lumea noastră. Civilizaţia cărţii se scufundă sub ochii noştri, tragic ca o mare corabie care-a lovit un recif. Televiziunea, computerul cu posibilităţile lui multimedia şi virtuale, iPodul şi iPhone-ul au erodat şi ruinat în ultimul timp lumea bibliotecilor, atât de greu şi migălos construită de zeci de generaţii încoace, de când există scrierea.

(Mircea Cărtărescu)

Bineînţeles că acum o să săra toţi trolli zicând că nu-i adevărat, că ei citesc, că X şi că Y şi că adevărata cultură chiar există şi câte şi mai câte. Vă zic eu: citatul de mai sus emană cel mai pur adevăr! Nu mai există aşa ceva. Locul bibliotecilor şi al chestiilor culturale a fost luat de altele. V-am mai zis eu cum e şi cu unii oameni şi Lecturi Urbane. Un eveniment foarte ok, era oarecum nevoie de el, dar hai să nu ne limităm la câteva pagini citite acolo. Dacă ai participat şi te-ai dat cititor, păi du-te acasă şi continuă cartea. Nu o laşi să se pună praful pe ea, în raft, până la următoarea ediţie de lecturi urbane.

Toţi ăia de sus îşi doresc nişte generaţii cât mai idioate şi mai îndobitocite. Oare chiar nu realizăm asta, sau dacă realizăm, de ce nu facem nimic? E simplu: cu cât masele sunt mai idioate, cu atât le manipulezi mai uşor. Chestia asta e simplă şi a fost înţeleasă de mulţi iar acum este pusă în practică.

Dacă nu realizăm că educaţia este primul loc în care trebuie să investim suntem morţi. Pentru că prezentul e greu de schimbat. Nu în ultimul rând, educaţia atrage după sine mentalitatea. Iar educaţia înseamnă mai mult decât asumarea unor cursuri şi absolvirea unei şcoli.

(Tudor Chirilă)

Mulţi proşti au înţeles chestia asta şi impasul prin care trece Educaţia din România aşa că au ales să-şi trimia copiii, undeva în străinătate, să primească o educaţie aleasă:

• Mihnea Năstase învaţă la o şcoală din Elveţia, iar Andrei Năstase (fiul cel mare al lui Adrian Năstase) frecventează cursurile Universităţii Bocconi, din Milano. Costurile pe un an la universitatea milaneză sunt de 50.000 euro.
• Diana şi Andrei Videanu, copii lui Adrian Videanu, învaţă într-o şcoală din Elveţia, colegiul Le Rosey, aflat la 30 de km de Geneva. Costurile pentru un an de studiu se ridică la 58.000 de euro pentru fiecare elev.
• Fiul lui Theodor Stolojan a absolvit Universitatea Cambridge.
• Fiica fostului premier Victor Ciorbea a ales să studieze la Harvard, după ce a făcut liceul în statul american Massachusetts.
• Cele trei fete ale lui George Becali, Theodora, Alexandra şi Cristina urmează atât cursurile Şcolii Americane din Bucureşti, dar şi meditaţiile pe care aceia le oferă, iar tatăl lor plăteşte 60.000 de euro în fiecare an pentru aceste cursuri şi meditaţii.

Sunt doar nişte exemple, nume şi sume, că să vă faceţi o părere şi să vă daţi seama de importanţa educaţiei. E drept că noi nu avem atâţia bani de aruncat pe educaţie, dar hai să nu ne minţim singuri, ok? Dacă am fi învăţat tot ce ne era predat la şcoală, ştiam foarte multe. Nu cred că nu am învăţat engleză şi/sau franceză – germană la perfecţie pentru că nu a plătit mama 60.000 de euro pentru acele ore. Nu realizăm ce se întâmplă în jurul nostru, iar dacă realizăm, nu luăm atitudine şi nu ne impunem să ne schimbăm. Asta e cel mai trist: ştim ce trebuie făcut, dar nu facem!

cea mai penala zi a fost aia de joi. m-am dus la teza, a venit profesoara si … a inceput sa ne dicteze teza. cea mai tare faza a fost cand am facut punctajul dupa ce ne-a dictat-o si toate subiectele aveau punctaje, astfel incat la final iesea: 10. va dati seama, ca am intrebat-o pe profesoara: nu va suparati … dar de punctu/punctele din oficiu, n-ati auzit? atunci a venit replica: pentru ce sa-ti dau un punct din oficiu? ca ai adus o foaie de acasa? hmmm…
poftim? unde dracu au mai intalnit astia frate asa ceva? dupa asta, i-am prezentat situatia in care nu voi scrie nimic si dau teza goala. ce o sa faca? o sa-mi treaca 0 (zero) in catalog? si facea pe desteapta: cum sa-ti trec zero in catalog? … (de parca eu eram ala handicapat).

punctul culminant, a fost cand un coleg copia din caiet, l-a vazut si i-a spus sa nu mai copieze ca daca il mai vede o data, ii semneaza teza si ii da nota 1. atunci, am intrebat-o pe profesoara: pai cum? daca nu fac nimic imi dati nota zer0 si daca copiez imi dati nota 1? bineinteles, nu a mai stiut cum s-o scoata la capat si a dat-o din colo in colo, ajungand pana la urma sa ne dea un sfat: mai bine incercati sa rezolvati teza. ok, ne dam destepti dar nu suntem in stare sa gandim o chestie pana la capat. ba, daca vreti sa ma prostiti, macar mintiti-ma mai complicat …

P.S. pur si simplu nu-i mai suport p-astia care cred ca daca sunt mai in varsta, automat sunt si mai destepti sau chiar daca sunt, pot sa te tradeze de sus …

Am intrat frumos în clasă şi am întrebat ce temă am avut, gândindu-mă că trebuia să facem în prealabil vreo problemă sau două. Na, faza mai nasoală a fost când am aflat ce aveam. Erau două pagini de caiet studenţesc, pline cu definiţii. Bineînteles, când îţi zica, francfaci o temă, trebuie să şi ştii ce ai scris, astfel vei pica de prost. De scris, puteam să scriu până venea profa, însă .. să şi învăţ, era totuşi prea mult pentru puterile mele de om normal :d. Bineînteles, am luat un coleg ok cu mine şi am plecat de la şcoală. Am mai sunat un coleg care tocmai plecase de la şcoala (prin împrejurimi) şi ne-am întâlnit pe o străduţă din centru.

Bă, ce facem? dacă tot nu mergem la oră .. (doar nu stăm în ploaie!)

Soluţia a venit rapid: barul preferat ne aşteaptă! Am coborât pe Republicii, am ajuns la gangul potrivit, am făcut stânga, apoi dreapta şi … eram la finalul cursei. Cum afară era frig şi urât, iar ploaia îţi tot dădea bătăi de cap, ne-am hotărât să ne luăm câte o cană cu vin fiert. O idee excelentă, căci de cafea mă plictisisem deja, iar berea .. nu o ador pe vremea asta. Faza cea mai tare a fost după ce ne-au venit cănile. Fiecare, pe rând, ne-am scos cartea pe care o citim în momentul de faţă şi ne-am pus pe treabă. Un peisaj extraordinar după părerea mea. Adică, am chiulit de la şcoală, ne-am luat ceva să ne încălzim şi .. nu am pierdut chiar aiurea timpul. Ne-am apucat de citit, un lucru pe care chiar îl facem cu plăcere. Însă, citim ce ne place nouă .. nu zeci de mii de romane băgate pe gât de către profesorii de română despre ţăranii români de pe vremurile demult apuse. Încet-încet, am început să dăm pagină cu pagină din “Memoriile unei gheişe“, “Codul lui Da Vinci” şi “Cronicile din Narnia“. Faza mai nasoală a fost că acele cărţi, împreună cu mirosul puternic de vin fiert cu scorţişoara ne-a ţinut pe loc şi nu am mers nici la ora următoare, franceză, însă nu ne-am supărat, iar la sfârşit am promis că o să mai repetăm experienţa. Sincer .. prefer să merg într-un bar, să beau ceva şi să citesc, decât să stau la şcoală, să-mi povestească profesoara despre cum i-a murit soacra, călcată de un Jeep, chiar dacă ea era pe trotuar. Nici după 1-2 săptămâni nu-mi pot da seama de ce a ţinut morţiş să ne zică chestia asta, căci chiar nu ne interesa, dar .. aştia sunt profesorii din ziua de azi. Iar dacă îndrăzneam să vorbesc cu un coleg, îmi mai şi atrăgea atenţia că .. nu sunt atent şi deranjez ora. Defapt, singura care o deranja, era chiar ea.

Vineri, printre alte ore, am avut şi limba română. Era penultima oră. Ultima oră defapt, că la muzică a plecat toată clasa. Au plecat ogrămadă de elevi, am mai rămas vreo şapte, dar am zis să rămân chiar dacă nu aveam tema. A venit profesoara, a întrebat de temă, de lecţia pe care o studiem dar .. nimeni nu prea ştia mare lucru. M-a întrebat de temă, i-am zis că n-o am, iar mai apoi m-a întrebat dacă vreau să răspund. Bineînteles, la lecţia următoare nu am fost atent că am citit o carte (ce nu avea legătura cu lecţia) . Am văzut că nimeni nu vroia să zică nimic, aşa că m-am hotărât să răspund. La final, ultimul exerciţiu pe care îl aveam de făcut, era să fac o poveste (să scriu dintr-un film, dintr-o carte sau ceva din mintea mea – o poveste fantastică, cu elemente fantastice). Fix în momentul ăla, mi-am adus aminte ca odată am văzut nişte voci de oracole. Bineînteles, după cum aţi ghicit, i-am scris articolul ală, cu Amintiri din Infern (I) de pe “Voci de oracole”. Aceaşi poveste, doar că puţin mai pe scurt că n-am avut timp în 20 de minute. Profesoara la exerciţiul ăsta mi-a dat 9! Faza mai nasoală a fost că n-aveam tema facută. Am luat un 7 la răspunsurile pe care le-am dat (am reţinut alea în timp ce citeam cartea mea cu o oră înainte), un 9 pe ultimul exerciţiu şi .. 2 pentru temă. Rezultă nota 6. Nu mă simt nasol că am luat o notă aşa mică, deşi puteam să iau 8-9 dacă îmi făceam tema. Însă asta e, să dea nenea de sus să rămân eu cu circumvolunţiunile populate şi să rămână cu notele … aia care mi-au zis: “ce prost ai fost! cum să iei mă 6?” Am şi un răspuns pentru ăştia: măcar eu îmi conduc viaţa, nu doar picioarele!

P.S: uneori e bine să debitezi unele chestii, nici nu ştii când o să-ţi folosească!

Anul trecut, n-am mers la niciun bal şi anul ăsta .. am de gând să rescriu istoria, însă nu se ştie niciodată. Mulţi m-au criticat şi au început să mă ia cu chestii: “cum mă? n-ai fost la bal? ce prost eşti!”. Da ştiu, sunt un prost, că n-am fost la nişte baluri de căcat, să văd cum nişte maimuţoi se zbenguie suiţi pe nişte cuburi. OK.

Azi, am stat şi m-am gândit la motivele care sunt pentru a merge şi pentru a nu merge la un bal. Cele pentru care să mergi:

• dansezi
• cânţi
• bei ca prostu
• asculţi muzică
• râzi

Atenţie, astea .. sunt auzite de prin jurul meu, de la colegi şi d-ăştia de vârsta mea. Sunt motivele pentru care merg ei la un bal. Să le luăm pe rând:

De dansat, pot să dansez şi prin casă.  De cântat, chiar cânt în fiecare zi. De ascultat muzică .. nu se mai pune problema. Calculatorul meu stă aprins 24/24 timp de două-trei luni. Winamp-ul nu stă închis niciodată! Chiar dacă mă uit la un film sau fac ceva ce îmi necesită atenţia, nu-l închid. Îl pun pe stop. Deci .. de muzică nu duc lipsă absolut deloc. Şi plus .. de ce as vrea să merg, să-l ascult pe Florin Salam sau mai ştiu eu pe care DJ  de house pa-Pagal lansat de câteva zile iar acum se crede mare şi tare-n ţară. Nu mersi!
De băut, pot să beau cu un prieten acasă, sau într-un bar bine ales, unde chiar ne simţim bine, iar muzica şi ambientul sunt pe placul nostru. De râs, dacă chiar vreau să râd, intru pe youtube şi îl pun pe Teo de la Deko să-mi zică câteva şi chiar o să râd cu poftă.

Motive pentru care să nu merg? Astea cred că sunt infinite şi nici nu le pot găsi pe toate. În primul rând, o sa dau de aceiaşi proşti cu care mă cert în fiecare zi, în clasă sau pe holurile şcolii. Şi să nu-mi ziceţi că nu e aşa .. În fiecare zi vă certaţi cu unu, pentru că e prost, dar nu .. la bal trebuie să mergeti, ca să beţi, râdeţi şi să vă simţiţi bine cu colegii! Sunteţi chiar de-a dreptul ipocriţi!