Iubesc ceea ce scriu, pentru că am început să scriu despre tine, iar pe tine nu am cum să nu te iubesc. Te aştept în fiecare dimineaţă, în acelaşi loc, cu acelaşi tip de cafea, acelaşi palton, acelaşi pachet de ţigări, aceeaşi muzică pe fundal, acelaşi singuratic. Vii agale cu mănuşile albăstrui, în timp ce fulgii de martie ţi se pun în păr şi pe umeri. Tragi de uşa defectă şi te chinui s-o închizi în urma ta.

Colorăm primăvara ce apune în sens invers peste lumea noastră, prin cafenele, pe aleile de ieri pe care ne-am plimbat. Am greşit în roman multe chestii şi mi-ai atras atenţia. Ştiu că nu ştiu să scriu, însă tind să cred că acum investesc pentru a-mi asigura ţigări pe viitor. Peste ani, când editorul îmi va spune că nu are cum dracu să publice aşa ceva, îmi voi lua caietele, te voi chema la mine şi vom fuma foile acelea pătate de cerneală şi amintiri.

Îmi aduc şi acum aminte cum te-ai dus pe balcon, te-ai pus jos şi ai început să fumezi. Viciu în viciu, legate de mână. Pun pantera în boxe şi dau volumul mai tare să nu-mi auzi inima cum bate.

totul se distruge din interior
aşa cum corpurile noastre
se auto-devorează uneori,
din cauza lipsei de hrană.
aşa şi inima fierbe în sânge negru
iar anti-sentimentele nu mai au
puterea de a lupta cu norişorii
aceia, mici şi roşii,
ca nişte globule,
numiţi sentimente.

sunt bolnav grav.

Sunt zile când n-are sens să scot capul din carapace. Şi poate va fi pentru ultima oară când fac asta, însă sunt uluit în acelaşi timp şi nu pot să cred ce văd. Mintea mea refuză să înţeleagă aşa ceva sau poate că pur şi simplu, pe această lume, eu sunt cel care n-a înţeles nimic din ce trebuia înţeles. Aşa e lumea, aşa merge ea şi nimeni nu se supără. Toţi trăiesc ca atare: încercând să repare greşelile făcute, însă ele nu pot fi reparate. Se pare că adevărul aşa este. Degeaba încerc să-l caut. Greşim continuu. Şi eu şi el. Şi nu-i rămâne decât să-şi continue viaţa aşa cum ea, neprogramată, căci el nu… a fost o idee ratată. nu am mai continuat.

S-a deschis în faţa ei. Nu-mi vine să cred nici acum. A fost pentru a-II-a oară când el a reuşit să treacă peste statutul său şi să se apropie de o fiinţă, a reuşit să stoarcă nişte sentimente din fiinţa sa, se acomodase cu ea, îi păsa, se simţea bine cu ea, şi… ea a plecat de lângă el fără niciun motiv. A fost singura persoana cu care s-a simţit bine 100 %. Poate nu va mai fi niciodată aşa, poate nimeni nu va mai vedea în el ce a văzut ea vreodată. Pentru ea, a trecut peste cod, peste principii, peste tot ce gândea până atunci. A rămas cu câteva amintiri. La ce bun?

// închide-te-n tine pe vecie! voi face la fel.

Ca un fel de intro pentru ceea ce urmează, acest labirint de care el mi-a povestit. A vrut să facă asta pentru mine, iar eu acum transmit ceea ce mi-a spus acel cufăr învechit. Duc mai departe munca lui.
Încerc să scriu la computer, deşi îmi e mai greu decât dacă aş avea un pix în mână şi un caiet dictando pe birou, însă nu am ce face, lenea-mi e mare iar eu mă conformez. Data trecută ţi-am zis că orice început are şi un sfârşit, iar eu nu voi mai face nimic în privinţa asta. Te-am minţit!

După orice sfârşIt, există mereu un alt început, un alt start, un alt drum, un alt punct din care poţi pleca iar. Câteva chestii notate pe o foaie şi dorinţa de a le împărtăşi cu cineva, însă ceva din tine nu te lasă. Ştiu cum e. Trăiesc de câteva luni  bune aşa şî singurele metode de a-mi ţine dorinţele în interior, şi a nu da drumu totului în lumea crudă, sunt ţigările, nessul şi alte chestii adiacente. Dar stai liniştită, tot prin categoria droguri se învârt şi alea. Bag tot, nu-mi refuz nimic… şi ai văzut şi tu în ce mă transform când încep să tremur ca un bătrânel ajuns la pensie ce nu mai are încredere în nimic. Speranţa că poate va prinde nişte alegeri mai albe şi că totul se va schimba într-o zi, e tot ce-l mai ţine în viată.
Nu are decât câteva capitole dacă ar fi să-l despart, e mic şi nu ştiu dacă să-mi calc pe inimă şi să-l las să vadă lumina. Aş putea să bag multe chestii tari din ce-am mai scrijelit pe aici, însă ceva-mi spune că ar trebui să fie ceva nou, decât ochii mei să ştie aia, în rest… nimeni să nu aibe habar! Să fie un fel de boom, şi chiar m-au surprins plăcut tipele din bucureşti cu cărticica lor mică în mâini. Eu nu voi fi aşa, pozând peste tot cu ceva în mână. N-am nevoie de ajutor, mă ajut singur, însă problema e că uneori stau şi aştept să merg în pas cu ceilalţi iar ei nu vor să danseze acest dans. Nu-i nimic, până acum ceva vreme şi el a fost singur, până s-o întâlnească pe L.

Citeste mai multe »

ar fi pentru prima oară
şi nesiguranţa se citeşte-n
ochi căprui.
ba tu primul, ba eu prima
neexistând bine sau rău,
iar sentimentele fiind anulate de
ruşine şi pretexte.

lumina lunii cade exact pe
rochiţa de vară ce a căzut
cu câteva minute înainte
şi,
parcă singuri pe o barcă
ne lăsăm duşi de val,
explorând ca polo sau magellan.

fetiţa pedigree
îşi înfige dinţişorii ascuţiţi
adânc în pielea mea.
doare şi ştiu că-i place
dar ea are voie ORICE,
pentru că uneori adevărul
vorbeşte prin ea.

mânuţe neastâmpărate,
te va durea apoi,
nu nu.. nu şi nu
că s-au inventat pupicii
pe post de medicament.

cât pierzi? cât câştigi?
o pereche de cercei
şi un plasture anti-fumat
ancorat pe mâna dreaptă.

emoţii şi
unghiuţe mici date cu roşu,
afişând masca cu chip trist
plecând capul în jos
ca monitorul meu în
pasele lui proaste.

aştept un da sau un nu.

În fiecare zi încerc să fac acelaşi lucru important: să mă trezesc la şapte dimineaţa, să mă duc să-mi cumpăr ţigări, să fumez vreo două şi să-mi beau cafeaua în compania lor. După asta, să mă culc înapoi, să rămân la gândurile mele întunecate, la demonii din interior.

Îmi tot spui că mă concediezi şi că nu voi mai fi scriitorul tău preferat dacă nu mai scriu pe blog, dar… pe bune acum, cine te crezi dragă Ana? (hai, hai, aruncă cu ceva prin cameră!) Fiecare început, are până la urmă şi un sfârşit, iar eu nu-s Quijote să mă lupt cu morile de vânt.

Gândeşte-te la cea mai bună carte pe care ai citit-o tu, gândeştete că eşti la ultima pagină. Acum, prin acest text eu voi pune punctul pe i, de la cuvântul sfârşIt!

În încercarea mea de a fi un om mai bun, de a găsi ilminarea, de a înţelege cosmosul, m-am gândit că pot face toate astea doar ajutându-mă pe mine, ceea ce implicit implică faptul de a te ajuta pe tine. Îţi întind o mână de ajutor şi de prietenie. Vom merge împreună în sufragerie, de mânuţă, ne vom întinde pe covorul alb şi moale şi ne vom pune pe strâns jucării, adunat amintiri, cules sentimente.

Doar atunci, draga mea Pandora, cutia aceea va fi bagajul tău plin, căci acum e doar pregătit. Le vom lega pe toate cele cu elastice colorate, prinse cu agrafe, strânse mănunchiuri-mănunchiuri.

Când totul va fi gata, te vei ridica, îţi vei lua tot ce ai avut şi vei pleca într-un loc numai de tine ştiut. Poate la Slobozia, sau chiar Tibet, cert e că n-ar mai trebui să ne găsim paşii unuia aşezaţi lângă ai celuilalt pe vreo stradă, nici acum, nici într-o viaţă următoare.

Regretă tot, uită şi plângi că s-a întâmplat ceva vreodată!

Am o mie de voci în cap. Poate prea multe, poate prea puţine. Pe acest drum pavat cu vise şi speranţe, am realizat că există multe obstacole. Semafor după semafor, stop-uri după stop-uri. Diverse piedici ce nu vor să te lase să realizezi ceea ce ţi-ai propus.

Oare ce sens are să mai scriu / Despre relaţii pierdute-n pustiu… / Nu e bine… nu, nu, nu e bine…

Şi, ca să fim scurţi la obiect: Zece minute de faimă trebuia să aibe cam 10 “episoade”. M-am tot gândit dacă să mai public sau nu. Totuşi, ele sunt undeva, acolo. Şi acolo vor rămâne. La sfârşit toată lumea afla povestea integrală şi ce reprezentau cele zece minute de faimă. De ce zece. Şi de ce de faimă. Asta e. Cum zicea o prietenă: anumite iubiri, cele greşite, sunt la fel ca ţigările: e mai bine să te laşi.

Şi-s prost şi uneori uit să scriu ce-mi trece prin minte, ocupându-mă cu tot felul de lucruri şi persoane inutile. Mai e puţin, şi o ştiu, şi o simt, şi mi-au spus-o chiar şi ei.

De dimineaţă, când am coborât la căsuţa poştală în speranţa că voi găsi încă o scrisoare de la tine, am fost foarte surprins. Mai mult neplăcut decât plăcut. Nu era numele tău pe el, era un plic alb pe care erau trecute cu verde, un nume şi o adresă, primit de la policlinica la care am fost săptămâna trecută şi mi-am făcut analizele, în disperarea mea de a căuta un antidot, o scăpare. Din păcate, este prea târziu, iar acum am ajuns la ultima fază: resemnarea. Atunci când nu mai doare, când mintea se acomodează cu ceea ce trupul simte.

Mi-au spus că mai am maxim şase luni. Şase luni în care voi încerca să fac tot ceea ce n-am făcut până acum, să-ţi spun ce n-am putut să-ţi spun, şase luni în care îi voi fi infidel morţii, iar apoi… Şi poate aşa mă voi simţi mai bine şi voi pleca împăcat. Cine ştie, poate dincolo vei fi iar lângă mine şi ne vom înţelege mai bine decât am putut s-o facem de data aceasta.

Am lăsat plicul acela plin de tristeţe pe biroul meu, alături de ultima ta scrisoare, unde, pe o foaie dictando se vedea scris frumos şi arcuit: Do you want it? Do you want me? I want it.  It is you. You are where I want to be.

Elr nfir wfkz grmv! Deschide ochii bine şi citeşte! Doar tu vei înţelege!

Am ajuns la vârsta în care reuşesc să admit că nu am regrete. Am uitat de umilinţă, suferinţă, mizerie, ură, dragoste, sex, alcool, ţigări, mari-mari şamd. Mi-am petrecut o bună parte din viaţă până acuma respirând, şi nici nu ştiu de ce am făcut-o. Nu ştiu de ce am trăit, de ce am iubit, de ce am suferit şi… ce o să se aleagă după toate astea? Ce o să las eu în urmă? Un doliu şi atât? Oare voi lăsa suferinţă, lacrimi… sau am fost doar un om legat la ochi care a trecut prin viaţă, ca un ac de seringă printr-o venă? Acum realizez că viaţa mea a fost doar un labirint, în care am fost ghidat numai de sentimente, palme şi vorbe dure.

Azi mi-am făcut curaj şi am ieşit din casă. Am văzut şi altceva înafară de negru, sânge, seringi şi fotografii. M-am dus şi m-am plimbat prin parc. Pur şi simplu. Însă nici acolo nu am reuşit să mă liniştesc şi să uit de toate. În fiecare om îl vedeam pe Iuda, care era gata să-şi trădeze prietenul pentru câteva hârtii. Şi aşa sunteti toţi, toţi! D-asta am ales să trăiesc departe de jungla urbană, de oameni, de parşivitate, de minciună, de ură, de falsă prietenie! M-am refugiat în apartamentul meu precum într-un Alcatraz, să citesc, să desenez, să creez, să pun pixu pe foaie, să fac muzică. Să-mi urmez visele şi să uit de probleme! Să călătoresc în alte galaxii, să merg pe Vega, Eris, Sedna, Sirius şi în alte locuri.

M-am săturat să trăiesc ca un orb, condus de persoane luminate (cu lanterna), de iluminaţi, de noua ordine mondială. Afară, sunt două lumi: lumea lor, unde totul e bine şi frumos şi… lumea noastră! Cea plină de civili, arme, cocktailuri, bombe-njur şi eroi căzuţi la datorie. Deşi voi mă vedeţi, eu sunt plecat oricum … vă scriu din lumea mea acum!

P.S. copii, nu încercaţi asta acasă!