Aminteşte-ţi de mine aşa cum m-ai văzut prima dată, timidă şi cu inima strânsă de atâta fericire. Aminteşte-ţi de mine aşa cum m-ai ţinut prima dată de mână şi cu inima strânsă de atâta extaz. Aminteşte-ţi de mine prin mesajele care ne-au apropiat. Aminteşte-ţi de mine… frumos. Aminteşte-ţi de mine înainte să fiu nefericită.

Aminteşte-ţi de mine când o altă iarna va veni şi zăpada îţi va aduce aminte de mine şi de plimbările noastre lungi, cu degetele lipite de frig. Aminteşte-ţi de mine înainte să se fi terminat totul şi înainte, măcar, să fii început. Aminteşte-ţi de mine când încă inima mea tresaltă la atingerea fină a mâinilor tale sau înainte ca vorbele tale să mă rănească mai tare decât o tăietură adâncă.

// scrisă de A.

***

Îmi voi aminti de tine în lungile discuţii, în mesajele ce refuzau să fie şterse de către telefonul nokia din dotare. Îmi voi aminti de tine ca fetiţa cu mâinile de aur, cu degeţelele pe care vroiam să le tai şi să le criogenez, ca de fiecare dată când am nevoia să-mi aduc aminte ce-i aia artă, să le scot şi să-mi deseneze sau să-mi modeleze ceva drăguţ, poate un pandantiv, poate un inel.

Îmi voi aminti de tine când voi ajunge în India, şi-ţi voi trimite o scrisoare – să mă urmezi, indiferent de situaţia fiecăruia de la acel moment. Acolo e Totul. Îmi voi aminti de tine şi te voi chema să-mi desenezi planul casei, doar ţi-am promis. Până ne învârtim noi pe aici, remember me şi… roagă-te, mănâncă, iubeşte!

Probabil că aţi văzut cât de minunat e afară. M-am gândit să fac o chestie amuzantă, să-mi chem cinci prieteni afară la o bulgăreală, din ăia cinci, unul să mai cheme încă trei prieteni. Din ăia trei, unul să mai cheme doi, din ăia doi, unul să cheme şapte prieteni şi tot aşa să să răspândească vestea până ne strângem mai mulţi, măcar cincizeci – şaptezeci de copilaşi drăgălaşi cu mănuşi în mâini pregătiţi pentru o adevărată bătălie cu zăpadă ca în vremurile bune, alea de pe timpul lui Ştefan cel Mare. Nu mi-am pus prea mari speranţe că voi realiza asta, deoarece ştiu prea bine cum sunt tinerii şi adolescenţii din ziua de azi. Să nu cumva să iasă pe vremea asta afară să-şi ude hainele şi ghetele de firmă cumpărate cu o căruţă de bani. Să nu cumva să le îngheţe mâinile sau doamne fereşte… să răcească!

Îmi aduc aminte că acum un an sau ceva de genul ăsta discutam cu un profesor de la şcoală despre elevii din ziua de azi care fără telefon mobil în buzunar şi fără să-i aducă părinţii la şcoală cu maşina (intră cu maşina până în curtea şcolii) nu pot să trăiască. Îmi aduc aminte că la câteva zile după ce am discutat astea, mi-a dat pe mail o mică prezentare în powerpoint. M-am chinuit puţin şi am extras textul de acolo ca să-l scriu aici, fără să vedeţi prezentarea, pentru că nu aia contează, ci mesajul pe care îl promovează.

Citeste mai multe »

Salut zăpadă, bine ai venit grăbită şi bolnavă! E prima noapte când a nins ceva mai mult de doi trei fulgi, iar acum (00:34) văd că a reuşit să reziste, să nu se topească şi să şe aşeze atât pe trotuar, cât şi pe şosea. Îmi place când ninge, însă nu-mi place ce urmează după ce ninge. Frig, şosete în permanenţă ude, mănuşi idem,  fracturi la membrele neastâmpărate şi alte probleme de-ale oamenilor mari.

Copilaşii n-au nicio problemă. Pentru ei zăpada de afară reprezintă încă un motiv de bucurie. De acum vor ieşi afară cu săniile, vor face oameni de zăpadă cu mături, morcovi în loc de nas, cărbuni în loc de nasturi, oale în loc de pălărie şi altele. Visez departe, aşa-i? Bine, nu e exclus, însă aici vorbim de cei până în zece ani. Restul, la cum se prezintă prezentul, baftă la counter şi la făcut frag-uri!

Acum, natura e ca şi cum ar fi moartă. Niciodată nu e moartă în totalitate, florile încă răsar plămânde, cu ale lor petale. Rămâne de ghicit unde! Şi parcă nu-mi vine a crede că deja e decembrie, că e ultima lună şi că totul se sfârşeşte. Mă aşteptam ca măcar anul acesta să trecem mai greu prin timp, să strivim cadranul de metal iar rotiţele zimţate ale lui Cronos să sară una de lângă cealaltă şi să se răspândească pe tot globul. Atunci, un supus de-al zeului, va fi trimis într-o călătorie de 563 de zile să caute acele cheiţe, şurubele, roţiţe şi să re-construiască ceasul biologic la loc. Timpul îşi poate relua călătoria!

În fiecare an aştept toamna cu aceeaşi mare bucurie, însă îmi dau seama că a trecut multmultmult prea repede pe lângă mine, pe lângă noi. Realizez asta doar când primii fulgi de zăpadă se aştern pe pervazul geamului de la camera mea sau când florile de gheaţă se încăpăţânează să rămână acolo unde sunt, desenate frumos de divinitate. Ajax pentru ferestre n-are niciun efect asupra lor, oricât am freca şi ne-am toci unghiile din dorinţa de a le face să piară.

Şi parcă pe an ce trece pierdem tot mai multe chestii din trecut. Ne maturizăm prea repede, uităm ce trebuia să facem şi ne ocupăm timpul doar cu prostii. Nimic din trecut ce ni se părea magistral nu-şi mai are rostul acum, sau nu ne mai aduce niciun fel de bucurie. Sufletească. Nu trebuie neapărat să mergem în pas săltat pe stradă. Ci să simţim noi că trăim, măcar cinci minute înlănţuite în fiecare zi.

Au căzut primii fulguleţi de nea, oamenii au început să-şi scoată la plimbare paltoanele şi ghetele de iarnă. Am văzut copilaşi cu mănuşi în mâini, dimineaţa spre şcoală. Arătau drăguţ în peisajul acela, alături de alte cuvinte precum frig, polei, medieval. Oraşul a început să-şi schimbe hainele cu ajutorul celor de la primărie şi cu proprietarii de magazine. Au apărut steluţe, brăduţi, zăpadă falsă pe ici-colo şi un brad mărişor în mijlocul oraşului vechi.

Toate acestea anunţă clar că vine sărbătoarea cea mai aşteptată din an. Pentru mine crăciunul nu mai reprezintă acea sărbătoare pe care o sărbătoream acum câţiva ani, plus de asta am eliminat orice fel de implicare religioasă din perioada ce va veni. E doar un prilej de bucurie, de mere coapte, vin fiert cu scorţişoară şi poate practicarea unor sporturi de iarnă, sus în munţi. Finalul meu e ca un vin bun, sau ca şi capetele unora dintre fraţii noştri…

Fără prea multe comentarii în legătură cu formaţia, artiştii, albumul, piesele. Îmi place atitudinea lor din câte ne-au dat să vedem, îmi place că Dragoş pare aproape treaz (rămâne de văzut), îmi place freza lu’ Chimie şi-mi place la nebunie cum arată teaserul. E de toamnă, e de junkişti. Dacă video o să fie la fel, şi cred că o să fie, va fi perfect. Videoclipul ăla în care apare doar Dragoş e penal rău şi nici nu-l suport! 3d? căcat. Ştim noi cum să vedem 3d… Mă distrează la nebunie starea de letargie a lui Chimie şi ticul pe care îl are Dragonu (de la zăpadă), acela când duce mâna la nas.

Melodia asta e pur şi simplu SPECIIală, păcat că nu a rămas pe beat-ul din concerte, nu că acesta ar fi mai prejos dar îmi plăcea mie mai mult ăla. Mai e o lună!

E doar o altă noapte călduroasă de vară. Deşi acum plouă, toată ziua a fost foarte cald. Aşa se întâmplă mai în fiecare seară: ziua este o adevărată caniculă iar pe seară, totul, se sfârşeşte cu un concert magnific de tunete şi fulgere.

Acum stau în patul meu ce-l imens, pentru mine, cu o mare pernă aşezată în stânga mea pe post de birou şi încerc să scriu despre zilele de iarnă. Despre fulgii de zăpadă şi de toate amintirile presărate-n alb peste acele străzi din secolul XV. Despre zilele de iarnă în care ne întâlneam dimineaţa la ora şapte pentru a merge împreună la şcoală.

Eu eram zgribulit de frig iar tu aveai jumătate din cantitatea de zăpadă căzută în oraş în gluga paltonului tău iar cealaltă între firele de păr ce-ţi cădeau pe spate.
Când coborai din troleul acela jegos veneai direct la mine şi mă îmbrăţişai preţ de câteva secunde. Mergeam ţinându-ne strâns de mână prin zăpada ce ne ajungea la genunchi, printre ruinele vechi ale oraşului adormite pe veci parcă de atâta zăpadă şi atâtea asedii. Uneori te opreai în mijlocul drumului sau te sprijineai cu spatele de vreun copac sau stâlp întâlneai în calea noastră, şi-mi ziceai: pupă-mă…

După câteva minute de mers ajungeam şi la intersecţia unde trebuia să ne despărţim. Ne pupam şi ne rugam în subconştient ca şi celălalt să scape de la aceeaşi oră la care scăpai şi tu. Urmau sute de mesaje despre ceea ce făceam în fiecare minut, despre vreme, despre ce oră aveam, despre ce am mai citit, despre ţările în care am pleca împreună, despre tot…

Şi mergeam împreună în cafeneaua mea preferată, ne aşezam comod şi aşteptam ca licoarea magică să ne fie servită. Erai atât de micuţă şi de prostuţă încât ţi-ai pus jumătate din recipientul cu zahăr brun. Bravo! În zece minute mi-ai spus că nu mai ai chef şi că ar fi mai bine să plecăm. Am gustat din cafeaua ta şi mi-am dat seama că dacă o să mai iau o singură înghiţitură s-ar putea să dau direct în diabet.